Filmele și lecturile din copilărie îmi construiseră ideea că mafia își are cartierul general în Italia. Și nici în Italia toată, ci undeva prin sudul sărac al cizmei peninsulare, în Sicilia. Mafioții apăreau și în America, în variantă cinematografică, înfățișând bande înarmate care se măcinau reciproc. Al Capone, jucat de obicei de un actor rotofei, cu ochi mici și iscoditori, părea, pentru început, un cetățean cumsecade. Unii mafioți apăreau în costum și cravată, aveau afaceri la vedere și puteau trece oricând drept oameni cumsecade. De altfel este faimoasă rețeta încarcerării lui Al Capone, nu prin probe legate de crime și atrocități, ci prin hachițe de fisc. M-am gândit la aceste lucruri întâlnind, în relatările documentate ale confraților jurnaliști, cazul demnitarului Costel Iancu din Craiova. Individul, costumat impecabil, cu o figură jovial bucălată, vorbește la televizor despre morală, afaceri curate și în general despre statutul lui de om onest. Acest statut la care și-a asociat calitatea de membru al unui important partid de guvernământ, PD-L, l-a făcut apt pentru candidatura la funcția de secretar de stat în Ministerul Agriculturii. Numitul Costel din Craiova s-a bătut, în numele aceleiași formațiuni, și pentru Parlamentul României dar nu s-a nimerit să întrunească numărul trebuitor de voturi. Un ministru, oltean și el, Radu Berceanu, nu ostenește să-l laude pe toate canalele de televiziune ca pe un politician capabil de făptuiri mărețe pentru partid și patrie. Cine este de fapt individul? Un mafiot, se pare, de ultimă speță, băgat în cele mai jegoase afaceri, arestat și eliberat în mod suspect, bănuit de răpiri de persoane, conducător al unor clanuri de gorile specializate în jumulit taxe de protecție. Așa scrie presa care a făcut rost și de câteva probe fotografice din dosarele învinuitului. Un amărât care și-a îngăduit să iasă din comanda capului mafiei a fost schingiuit, legat în lanțuri, pozat în pielea goală cu o pancartă agățată de gât pe care a fost obligat să scrie ceva de genul : sunt un nemernic, un nimic, merit să trec prin ceea ce trec fiindcă nu l-am ascultat pe stăpânul și Dumnezeul meu. Stăpânul de temut, cel care îl batjocorea, era candidatul la o demnitate guvernamentală înaltă, Constantin Iancu. Acest interlop nenorocit a trecut milimetric pe lângă statutul de parlamentar și pe lângă funcția de ministru adjunct. Premierul Boc, șeful lui de partid, nu pare să aibă crampe de conștiință iar susținătorul Radu Berceanu (câte încrengături nelămurite de extracție penală colcăie în această Cetate a Băniei) nu-și cere scuze pentru lobby-ul făcut unui infractor. Nu m-aș mira ca după atâtea probe și mărturii (oameni schingiuiți, privați de libertate, răpiți de pe stradă) individul să scape așa cum a mai scăpat. Mafia urcă la vârf. Mafia stă cu miniștrii și regii republicii noastre la masă. Mafia ucide în plină stradă, la lumina zilei, atacă bănci și case de schimb valutar, intimidează comercianții, amenință cu răpiri de copii și violarea fiicelor și nevestelor rău-platnicilor. Trăim în Chicago al anilor ’30 sau în România europeană a începutului de mileniu trei?
Treceam zilele trecute pe străzile desfundate ale centrului istoric al Capitalei. Trei primari, risipind fonduri uriașe, n-au reușit să facă nimic de Doamne-ajută. Cele mai multe dintre consignațiile de artă pe care le parcurgeam în tinerețe, găsind aici obiecte de o rară frumusețe și vechime, sunt azi închise. Străzile Gabroveni, Lipscani, Covaci, săpate ca niște tranșee, sunt pustii. Trecând spre singurele galerii de artă valide, situate undeva spre sediul Băncii Naționale, a trebuit să ocolesc un grup de cinci-șase indivizi care staționau pe unica pârtie de acces. M-a șocat teribila asemănare dintre ei. Toți grași, burtoși, rași pe cap, de o vârstă între 40 și 50 de ani. Frunți teșite. Chipuri lombroziene. Nu vorbeau. Nu păreau să aibă nici o treabă, cu excepția celei de a mă privi țintă. Nu sunt un om care se sperie ușor dar m-am gândit că n-ar fi deloc plăcut să te întâlnești cu acești indivizi în altă parte decât în centrul Capitalei. Când m-am întors spre mașina pe care o lăsasem undeva în zona Tribunalului, am repetat experiența grețoasă de a trece pe lângă aceeași gașcă. Era tot acolo, tăcută, încruntată, amenințătoare. M-am gândit la negustorii care se mai încumetă, în singurătatea unui centru istoric pustiu, să mai țină deschis. S-au înmulțit bandiții străzii, găinarii la vedere, stăpânii cu pumnul ai cartierelor. Ce ne facem când încrengăturile urcă mult, către vârfurile puterii, când răpitorul și asasinul primesc comanda de undeva de sus, unde desișul de junglă este aproape impenetrabil?
