Macaleț de la județ

Aflăm de pe site-ul DIGI 24 că „lacul cu nuferi” al lui Eminescu (Ipotești) este „un fals comunist”. Falsurile fiind și condamnabile, și regretabile, nu ne rămâne decât să cerem secarea „dintr-o sorbire” întru deplina respectare a adevărului istoric. Care sugerează (certitudinea nu-i deplină) că lacul cel adevărat s-ar fi aflat 500 de metri mai în stânga – ceea ce i-ar conferi, probabil, altă încărcătură simbolistică și altă funcționalitate în universul fantast al copilăriei lui Eminescu. Cum (nu) se știe, lacul dispăruse încă de la sfârșitul veacului XIX, odată cu secarea firului de apă ce-l alimenta. Oficialitățile din Botoșani, încercând să reconstituie peisajul ipoteștean-eminescian, au găsit, în zonă, foarte aproape, sub aceeași poală de pădure, un lac complet colmatat – poate nu chiar cel frecventat de poet – l-au curățat, au adus nuferi din Deltă și mâl (pentru fixarea rădăcinilor) de pe la Dorohoi, au trasat alei și l-au inclus în itinerariile turistice. E bine? E rău? Posibil să apară fel de fel de îndoieli: nuferii nu-s cei ai locului (Nymphaea alba în Deltă, Nimphaea candida în zona Moldovei – așa-i că nu-i tot una?), PH-ul apei ar diferi de la un lac la altul, cât or fi ele de megieșe, razele apusului cad altfel într-unul și mai altfel în celălalt… așa că-i evident „Falsul comunist” (în alt ziar: „Țeapă comunistă”).
Cum poate fi considerată, de-o judecăm după aceleași criterii, însăși Casa memorială de la Ipotești, reconstruită ca o pensiune de patru margarete, când atât filmul lui Minar, cât și imaginea din „Istoria…” lui Călinescu ne arată o clădire din „vălătuci”, „hrentuită”, cu pereții susținuți pe dinafară de grinzi trădătoare. Tot „fals comunist” ar fi, atunci, și bojdeuca lui Creangă din Țicăul ieșean, pe care filmul lui Minar ne-o arată povârnită și învelită cu tablă, nu cu șindrilă; ce să mai spunem despre casa-muzeu de la Hobița: nu-i cea în care s-a născut sculptorul, nici măcar nu se află pe fostul amplasament; abia s-au recuperat… patru bârne din ceea ce, mult mai târziu, s-a clădit pe locul adevăratei case Brâncuși…
Alte falsuri (uneori s-ar cuveni scris ghilimele, alteori, nu): Casa-muzeu Dosoftei, de la Iași (n-are nici o legătură cu Dosoftei), configurarea acoperișului bisericii pictate de la Voroneț, sumedenia de ample refaceri mănăstirești ce n-au putut respecta până la amănunt dispunerea cerută de funcționalitatea inițială – numai că asta, în grade diferite, se întâmplă pretutindeni în lume și la case mult mai mari. Dl Costică Macaleț, prefect de Botoșani, denunță la Digi 24 falsul de la Ipotești, oripilat de ilegalitatea celor 500 de metri despărțitori. Poate n-ar fi fost rău ca același domn Macaleț, care era șef la Ape chiar pe timpul contestatei amenajări, să fi protestat atunci și să nu fi avizat o lucrare hidrotehnică atât de… falsă. Și inutilă? N-aș crede, câtă vreme a devenit unul dintre principalele obiective turistice ale județului Botoșani. Motiv pentru care Consiliul Județean a cumpărat lacul (tot Consiliul îl retrocedase, dimpreună cu sute de hectare de pădure, pare-se unui urmaș al boierului Pârlogeanu) după o lungă tocmeală prin tribunale, și a decis să investească, în 2015, 30.000 de lei din fonduri proprii și restul din fonduri europene pentru „curățarea și amenajarea lacului”. Curățarea fiind, fără îndoială, cât se poate de necesară: noul proprietar lăsase locul (și lacul) în totală neîngrijire, ba mai apăruse și un soi de bufet pe mal, „turiștii” de duminică perpeleau mititei și-n apă se răceau pet-urile de bere, azvârlite apoi unde se nimerea.
Cu „amenajarea” e mai complicat. Dacă vrem autenticitate cât de cât sugerată, asfaltul e-o primă piedică. Cum este și puntea venețiană frumos arcuită; sigur, trebuia un acces către insulă, dar se putea găsi o rezolvare mai puțin distonant-spectaculoasă. Cu cât „amenajăm” mai mult, instalând o imagine de parc citadin, cu atât se pierde din fiorul, expresivitatea și aburul de mister ce ar trebui să înconjoare „lacul codrilor, albastru”, falsul comunist preschimbându-se într-un fals, cum să-i spunem, capitalist? Un sculptor, altfel bine cunoscut, vrea să așeze pe insulă o creație proprie dedicată lui Eminescu; nu discut lucrarea în sine, ale cărei sensuri rămân greu de descifrat fără o raită prin biblioteca de filosofie, ci doar oportunitatea așezării pe insulă. Poate, cine știe, instalăm și un bancomat!