Macabră

Scenă (autentică) de roman și, mai ales, de film: miezul zilei de 22 decembrie 1989, la poarta cimitirului. Înmormântare simandicoasă – răposase cunoscutul profesor universitar D., șef de clinică etc. etc. Doctorii-învățăcei, cu cravate negre și chipuri mohorât asortate, așteaptă mașina de la pompe funebre. Vor prelua sicriul la poartă și-l vor purta apoi, pe lunga alee în pantă, până la biserică. Decembrie cald și făr-de zăpadă; o pală de vânt tomnatic împrăștie frunzele troienite pe caldarâm. Fiecare dintre cei șase emuli desemnați cu onoranta însărcinare este, într-un fel sau altul, dator-vândut profesorului, cu sprijinul căruia și-a început cariera, fie în clinică, fie la catedră, și, mai ales, și-a consolidat-o cu doctoratul privegheat ori păstorit de prestigiul decedatului. Sosește carul funebru și începe operațiunea de scoatere a sicriului „clasa I-a”, greu, cumplit de greu: stejar natur, mânere de bronz, capac ornat cu feronerie masivă. Trei doctori de-o parte, trei de cealaltă, ajutați de șofer și de milițianul de la poartă, izbutesc să-l aburce pe umeri, dar se ivesc probleme cu potrivirea pașilor. Care a pornit cu stângul, care cu dreptul, așa că se impune o scurtă oprire în vederea unui start mai organizat. „Hai, cu stângul, acum!” – se aude o comandă șoptită. Doctorii nu prea-s deprinși cu astfel de crâncenă opinteală și nici nu și-au închipuit că fostul lor profesor, ajuns adevărată umbră în ultima vreme, ar putea cântări chintale pe ultimul drum. Cum-necum, cortegiul izbutește să parcurgă câțiva metri pe Golgotă, găsindu-și un oarece ritm marcat prin pași trudnici și târșiți. Iar înainte, mult mai este! Brusc, apare în goană tânărul medic R.L.; se apropie de purtătorii sicriului, pe dreapta, și-i șoptește precipitat și gâfâit colegului M.P.:
– Ceaușescu a fugit!
De sub raclă, o voce neîncrezătoare:
– Ce spui, mă?
– A fugit Ceaușescu!!
Coșciugul începe să salte ciudat din momentul în care vestea o află toți cei șase, fiecare primind-o în felul lui. Nimeni nu mai ține pasul, zici că acu-acu cortegiul o să se poticnească, se prăbușește sicriul, cade mortul… Dimpotrivă: găsindu-și subit neașteptate resurse, cei șase, cuprinși de nestăvilit elan, o iau aproape în fugă, leapădă povara pe treptele bisericii și o șterg înapoi, gesticulând și fluturându-și cravatele de doliu. Din spre oraș începe să tălăzuiască vuietul mulțimii și al claxoanelor. În biserică, familia nu înțelege nimic…
Până aici mi s-a povestit. De aici încolo, fantazez. Cum ar continua scena un cineast japonez? Probabil, sicriul va fi depus cu solemnitatea cuvenită, după care, la căpătâiul mortului, secretarul de partid își va face cuvenitul harakiri. Hollywoodul ar imagina un duel cu pistoale între cei șase purtători de raclă (vechi polițe neplătite…), iar eroul supraviețuitor ar umfla singur sicriul, ducându-l eroic, pe brânci, până la capătul capătului. Rușii ar pune-o pe Natașa să aducă vestea izbăvitoare, la auzul căreia, iubitul ei Ivan, abia întors din lagăr, ar suferi, de bucurie, un necruțător atac de cord, prăbușindu-se pe lespedea ce acoperă mormântul unui rus alb. Coroanele copacilor dansează lent, gen „Zboară cocorii”. Nemții, probabil în ideea că befel ist befel, i-ar pune pe cei șase să-și continue truda în pas de gâscă, și nu i-ar opri decât la confirmarea știrii din gura lui Goebells. Indienii ar schimba ritmul lent al muzicii triste din fundal cu o acută revărsare de note tonice și entuziaste, punându-i pe cei șase să-și poarte povara în pas de dans parșiv și languros. Sergiu Nicolaescu, evident în rolul principal – recte, al decedatului din raclă, va învia spectaculos la auzul veștii. Scoțând la iveală două pistoale, ar ciurui gazeta „Scânteia”, cu chipul tiranului, adusă de vânt. De undeva, dintr-un cavou, ar răsuna un strigăt disperat:
– Nu trageți, sunt eu, Lăscărică!