M-am săturat, ajunge!

Motto: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești. Vreme este să arunci pietre și vreme să le strângi; vreme este să îmbrățișezi și vreme este să fugi de îmbrățișare. Vreme este să agonisești și vreme să prăpădești; vreme este să păstrezi și vreme să arunci. Vreme este să rupi și vreme să coși; vreme este să taci și vreme să grăiești. Vreme este să iubești și vreme să urăști. Este vreme de război și vreme de pace” (Eclesiastul 3, 1-8).
Cred că fiecare clipă poartă în pântece viața veșnică. E șansa de a privi la cer. De a ne despiedica de pământ. De a striga, în mijlocul atâtor frici, ori griji, ori suferințe: „M-am săturat, ajunge!”.
Căci, vine o vreme în care te saturi nu de România, ci de sloganul „vreau o țară ca afară!”. Păi, de ce „ca afară”? De ce să nu privim înăuntru… mai înăuntru… și mai înăuntru!? Nu știți voi, creștini de două mii de ani, că „împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21)? Noi, românii, am făcut sport național din privitul peste gardul vecinului și ne mirăm apoi cum ne acoperă, de la an la an, bălăriile din curtea proprie. Or, nu privind a dezacord, ci plivind acolo-n cord, poți să grijești grădină. Răul nu iese din țară, până nu iese din inimă. Să-mi curăț și să-mi lărgesc sufletul, apoi să-mi împletesc, prin piețe, umbletul, șoptind: „vreau o țară ca-năuntru!”.
Vine o vreme în care toate sloganurile anticreștine, toată ura îndreptată împotriva Bisericii și a ta, ca fiu al ei, toate minciunile și manipulările, prigonirile și huiduielile le primești ca pe cele mai de preț binecuvântări ale lui Dumnezeu. Căci, dacă sunt pe drept, ele ajută la îndreptare. Iar dacă sunt pe nedrept, ele ajută la desăvârșire. „Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7).
Vine o vreme în care îți ștergi lacrimile ce au acoperit atâtea trupuri tinere, ucise nemilos, și te întorci către cei ce încă nici acum nu au înțeles de ce au primit darul vieții, spunându-le: „Vă iubesc de nu mai pot! Aș prefera, de s-ar putea, să mor eu în locul vostru, de fiecare dată. Dar, tocmai pentru că-mi sunteți atât de dragi, nu pot să nu vă spun că greșiți, căutând lumină acolo unde se invocă întunericul”.
Vine o vreme în care toate bolile se prefac în declarații de dragoste. Simți cum carnea te trădează, ești speriat că psihicul te înșală, iar moartea-ți face curte permanent, ca o amantă ce nu știe-a fi refuzată; e momentul în care realizezi că ești dureros de singur, că ai divorțat de toți. Și abia atunci îți dai seama că Dumnezeu, Cel ce vrea să fie Mirele firii noastre omenești, își face loc mai ușor spre inima ta, te scoate din bordelul acestei lumi și mucenicește te încunună. Cu Dumnezeu te întâlnești când ești viu, nu când trăiești în afara ta, când te miști în lume ca un somnambul. Or, în durere e omul mai viu ca oricând, e mai prezent ca niciodată. De aceea, durerea e locul prin excelență în care-L poți întâlni pe Dumnezeul Cel Viu.
Vine o vreme în care te saturi să vezi în cel de lângă tine o păpușă manipulată de sforile minții tale. Nu are sfori și slavă Domnului că nu are! Nu-l poți nici agăța pe unul ca acesta, nici controla, nici ține lângă tine cu ceva. Poți doar să-l eliberezi din cușca așteptărilor tale și să-l lași să zburde liber prin inima ta, cu riscul de a-l pierde din ochi, dacă ai inimă largă. Doar că va veni să se adape mereu din izvorul de iubire din pântecele tău (Ioan 7, 38), doar la asta te poți aștepta.
Vine o vreme când te saturi să-ți tot cerți copilul ce stă cu ochii lipiți de ecranele lumii virtuale. În care știi că soluția e să-l privești mai des în ochi, să-ți lipești tu ochii de el și să-i spui: „Eu te iubesc. Sunt aici, lângă tine”.
Vine o vreme în care te deschizi către cei din jur, sorbi din cuvinte precum cele de mai sus, le dospești în rugăciune, apoi le răstorni pe masa din sufrageria lumii.
Căci vine o vreme – și a și venit – în care, frământând, ca pe aluat, metaniile, spui: „M-am săturat. «Ajunge zilei răutatea ei! » (Matei 6, 24). De acum nu mai aleg nici frica, nici grija, nici suferința. Îl aleg doar pe Dumnezeu, în toate și în toți. Adică aleg și pacea, și încrederea, și jertfa. De acestea știu că nu pot să mă satur vreodată!”
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)