M-am răzgândit: nu merităm!

Probabil vă reamintiți că după primul din cele două amicale jucate de reprezentativa României, mă întrebam în spațiul acestei rubrici dacă nu cumva locul nostru ar fi fost în Rusia, printre calificatele la World Cup, având în vedere că multe dintre calificatele pentru baraj nu jucaseră mai nimic în meciurile tur, iar noi, e drept că în meci amical, făcuserăm spectacol contra Turciei. Între timp, distracția a luat sfârșit. Cine a avut de calificat a rezolvat problema (mai puțin Italia, chestie absolut inexplicabilă), prin joc sau prin jocuri de culise (cine crede că la Hațegan a fost doar o „greșeală omenească” este ori nepriceput, ori naiv), iar cine n-are treabă cu nobilul sport și-a văzut pe mai departe de obișnuita panaramă, cu fotbaliști descalificați sau chiar defavorizați, cu fosile reciclate, cu unii aduși la plezneală, poate fac întâmplător vreo ghidușie și redevin vandabili etc. În această categorie se înscrie cam fără adversar echipa numită România, aflată în proces de, sanchi, reconstrucție. Vă propun să vă detașați complet de sentimentalisme, de preferințe, și să vă răspundeți sincer la o întrebare pe care e normal să ne-o punem fiecare din cei ce iubim fotbalul și România: se poate face o echipă performantă cu Torje, cu Moți, cu Săpunaru și cu Chipciu? Că eu asta am înțeles din ce-mi fu dat să văd la televizor: că loser-ii ăștia profesioniști or fi un fel de cai de-ai lui Harap Alb, adică niște mârțoage cărora dacă le administrezi doza potrivită de jăratec devin armăsari de curse și mi ți-i iau la alergat pe toți ăilalți de rămâi uimit. Eu, unul, aștept cu maxim interes să văd cum puterea de convingere a lui Guriță operează și în cazul Ștefan Radu, căruia, auziți minune!, i se va propune să vină la Națională numai când vrea mușchii lui. Neamțu’ avea măcar scuza că nu ne-nțelege. Guriță, însă, am senzația că ne ia de proști, ceea ce mie mi se pare destul de riscant din partea unuia cu un I.Q. de maximum pai’șpe!