Lupta pentru stăpânire trebuie îndreptată către stăpânirea de sine

„Aceștia sunt izvoare fără de apă și nori purtați fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, căci, rostind vorbe trufașe și deșarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce viețuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înșiși robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăși se încurcă în acestea, ei sunt învinși; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: «Câinele se întoarce la vărsătura lui și porcul scăldat la noroiul mocirlei lui».” (II Petru 2, 17-22) Granița dintre a birui și a fi biruit este foarte greu de sesizat
Ideea de a stăpâni surâde fiecăruia, pentru că atunci când domini te simți liber și puternic. Această dorință de stăpânire a parcurs istoria, încât, privind în urmă, nu o putem separa de idealurile umane. De aceea, părinții din pustiul egiptean nu au renunțat la lupta pentru stăpânire, dar au îndreptat-o către stăpânirea de sine, adică înfrânarea firii, a sentimentelor sau pornirilor.
Ești stăpân pe ce îți aparține și pe ce poți controla, iar atunci când nu îți mai poți reține anumite reacții, când nu te mai recunoști în anumite gesturi, înseamnă că nu îți mai aparții. Sunt oameni puternici pe plan social, dar înfrânți și robiți pe plan spiritual, persoane ce nu se regăsesc, fiind înstrăinați nu numai de semeni, ci și de ei înșiși. Sfântul Apostol Petru aduce în fragmentul apostolic de astăzi un adevăr care a devenit reper în spiritualitatea ortodoxă: „Ceea ce te biruiește aceea te și stăpânește”.
Omul are chemarea biruinței și vocația stăpânirii, dar acestea trebuie conjugate cu discernământul, pentru a nu fi direcționate către rău. În viața duhovnicească, granița dintre a birui și a fi biruit este foarte greu de sesizat. Patimile îți dau impresia libertății și abia când lupți să nu le mai săvârșești constați cât de multă robie aduc ele în viață.
Tocmai această înstrăinare, ca ieșire din fire, care câteodată alimentează orgoliul „atotputerniciei”, este semnul înfrângerii egoismului asupra umanului și imaginea împătimirii. În toată această viață duhovnicească, cea mai grea etapă este recunoașterea înfrângerii. Dacă în viața socială omul admite cu greutate evidențele capitulării, în lupta duhovnicească, sufletul uman, deși stăpânit și înstrăinat, rănit și abandonat, refuză să-și recunoască starea și să ceară ajutor. Apostolul atenționează că astfel de oameni devin în istorie învățători ai minciunii, dorind ca înfrângerile spirituale să le acopere prin biruințe sociale.
(Ciprian OLINICI, www.ziarulumina.ro)