Lunga vară fierbinte

Numai cei în vârstă își pot aminti serialul TV american din anii ’60, care purta același titlu cu cel de astăzi al rubricii. În ciuda faptului că se baza pe un roman de Faulkner, și că s-a difuzat și în Anglia, și în România, n-a avut un succes nemaipomenit, așa că după 26 de episoade, producătorii au renunțat la el. Nu știu câte episoade de mare dramatism ni se vor derula pe ecranele televizoarelor pe durata Jocurilor Olimpice, dar după nici o săptămână de la deschidere, eu deja mă simt vlăguit, stors cao lămâie, de toate momentele în care am tremurat alături de sportivii noștri, în care am suferit până la ultimii milimetri de bazin sau de lac, ultimii pumni, ultimele mingi de ping pong sau săgeți de la tir cu arcul. Nu mai vorbesc de ratările de la gimnastică, din concursul pe echipe, unde tensiunea era insuportabilă, ba și amplificată de 4 ori la fiecare aparat, adică la fiecare intrare în concurs a fiecărei gimnaste de-ale noastre. Scriu acest articol cu câteva ore înaintea finalei de înot la 100 m liber, unde mi se pare nedrept să-l încărcăm pe copiluțul ăsta, care deja ne-a adus fericirea în fiecare casă unde e un televizor, cu apăsarea victoriei pe care există destui care o văd obligatorie! Poooftiiimmm!? Toți ăia care au asemenea așteptări înseamnă, vă spun sigur, că n-au făcut un minut de sport în viața lor. Păi după ce și-a îndeplinit visul și a făcut istorie în ape (prima noastră medalie olimpică la înot masculin – ba încă și supremă, de aur!), n-o fi având omulețul ăsta de 19 ani dreptul la propria-i relaxare!? Ar fi grozav să vină și a doua medalie de aur, dar dacă nu vine, înseamnă că trebuie să-l iubim mai puțin sau deloc!? Să-l mustrăm că nu a murit în bazin? Poate n-ați fost atenți: el chiar a murit (noroc că a și reînviat mereu!) în fiecare din cursele de 100 și de 200 de metri. Traversăm cea mai lungă varăfierbinte de când ne știm, iar dacă nu vom muri de căldură cu toții e și datorită lui David, care ne-a răcorit, murind el câte puțin și pentru fiecare dintre noi.