Luna conține cantități reduse de apă

Cea mai recentă hartă a Lunii, realizată de o echipă internațională de cercetători, arată că satelitul natural al Pământului are rezerve reduse de apă și a scos la iveală existența, la poli, a noi cratere, nedetectate până recent, informează AFP.
„Suprafața lunară ne poate spune multe lucruri despre subsolul acesteia”, a explicat C. K. Shum, profesor de științe ale pământului la Universitatea de Stat din Ohio, membru al unui grup internațional de cercetători care a realizat această hartă a Lunii, ce a fost publicată vineri în revista Science.
„Până în prezent, topografia lunară era limitată, iar acum, prin intermediul acestei noi hărți foarte detaliate (cu o precizie de 15 kilometri), putem confirma că există foarte puțină apă la suprafața și în interiorul Lunii”, a mai explicat profesorul.
„De asemenea, putem folosi aceste informații pentru a căuta apă pe alte planete, cum ar fi Marte”, mai subliniază Shum.
Aceasta este prima hartă a Lunii care acoperă suprafața acesteia de la polul nord la polul sud, cu măsurători topografice detaliate, atât ale suprafeței ascunse, cât și ale celei vizibile.
Cel mai înalt vârf de pe Lună are o altitudine de 11.000 de metri și se află în bazinul Dririchlet-Jackson, în apropierea ecuatorului, în timp cel mai jos punct este situat în craterul Antoniadi, în apropierea polului sud, la o adâncime de 9 kilometri.
Pentru a realiza această hartă precisă, cercetătorii au utilizat un laser cu altimetru (LALT), plasat pe satelitul japonez SELENE (Japanese Selenological and Engineering Explorer).
Coordonatorul proiectului a fost japonezul Hiroshi Araki, de la Observatorul Astronomic Național din Japonia.
Această nouă hartă va fi utilă pentru ghidarea vehiculelor utilizate pentru explorarea suprafeței Lunii și pentru cercetarea resurselor sale geologice.
Hiroshi Araki și echipa sa au măsurat și rezistența suprafeței Lunii, dar și duritatea scoarței lunare.
Dacă ar curge apă la suprafața Lunii, atunci scoarța acesteia ar fi mai subțire, însă nu este cazul satelitului natural al Pământului. Suprafața scoarței lunare este prea rigidă pentru a permite unui lichid să curgă.
Harta precedentă a Lunii a fost realizată în 1994, în timpul misiunii Clementine, și oferea o precizie de 20 – 60 de kilometri, dar numai în anumite puncte, nu pe întreaga suprafață a satelitului.