Prezentă, recent, la târgul de carte (cu domul Orobeț, în grad de… General Cart) de la Suceava, remarcabilul ziarist de cultură, de la „Jurnalul Național”, Luminița Tucă a încredințat memoriei românilor o operă și o personalitate reală, „Ion Dolănescu / o viață de cântec” (Fundația Culturală „Ion Dolănescu”, 2010), cel născut, în 25 ianuarie 1944, la Perșinari, în neamul haiducului Dolan, dar „într-o familie în care toți cântau”.
Cartea, construită monografic, cuprinde, cu text și portative, întreg repertoriul îndrăgitului interpret de muzică populară, un exhaustiv album foto și o poveste tulburătoare, care începe cu „Ion, cel din neamul haiducului Dolan”, care mărturisea: „De mic mi-a plăcut să cânt!”, apoi relatează despre „Puiul de om ce-și dregea glasul” pentru a ajunge, în cele din urmă, „Cap de afiș”, „O esență de român!”, „O legendă” („Era un domn!”), „Vocea de aur” sau „Fenomenul Dolănescu”.
Ion Dolănescu și-a creat, ca text și muzică, întregul repertoriu, pe structurile melodice străvechi, dar și aceste structuri adaptate vocii și sufletului său. Folclorul nu înseamnă creație de masă, ci un dat (când e vorba de datină) și o mixtură de creații individuale, când e vorba de folclorul laic. Dolănescu, onest și cu sine, nu numai cu noi, n-a făcut niciodată un secret din statutul de autor de cântece lumești, pe care l-a avut și pe care și l-a asumat.
Cartea Luminiței Tucă ni-l prezintă prin rememorări ale vârstelor, făcute de Ion Dolănescu (și povestea frumos, fără prețiozități și fără ascunzișuri), prin duioase evocări, făcute de membrii familiei, inclusiv cei ai familiei artistice, și de prieteni.
Ion Dolănescu a fost om (asta e dimensiunea supremă a adevăratului artist), cu păcate și calități omenești, cu vise, cu împliniri, dar și cu o apăsătoare însingurare, dar strălucind, mereu și mereu, pe scenele țării: „Toată viața mea a fost încununată de flori și aplauze. Când vedeam sala care murmura, plină, mă gândeam: „Ce am să le spun eu atâtor oameni, ca să fie mulțumiți?”. Mi se părea că niciodată nu e suficient, pentru că publicul nu te iartă, dacă dai greș! Dragostea publicului m-a susținut”.
Ion Dolănescu trăia, totuși, o apăsătoare singurătate, curmată cosmic doar de fulgerele scenei și de aducerile aminte, care l-au tot însoțit de-a lungul întregii sale vieți, aidoma unei trăiri simultane a tuturor vârstelor sale. Era singur și între ai lui, dar și în culisele scenelor, și-atunci scotea, deasupra tuturor vârstelor sale, o anumită vârstă sau o alta, pentru a o retrăi clocotitor peste singurătatea clipei: „Maria Tănase mă învăța: „Mamă, să-ți dau puțin roșu în obraji, că pari palid la lumina reflectoarelor”. Așa am făcut. S-a repetat spectacolul de la Casa de cultură din Târgoviște și m-am întâlnit cu ea, pe holuri. Mi-a spus apăsat: „Ce te-ai boit așa? Parcă ai fi o pațachină!”. „Păi, nu dumneavoastră mi-ați spus?”… Am plâns”; sau, mai în adânc, mai în profund: „Îmi plăcea apusul de soare și urmăream soarele alunecând după coama dealului. Mă întrebam, întotdeauna, unde se duce globul de aur, unde își are culcușul? Când mai crescusem, imaginea apusului de soare mă îndemna să urc coama dealului, „spinarea balaurului verde”, cum îi spuneam eu, să urmăresc apusul”.
Un Ion Dolănescu pururi viu, delicat până la trăiri poetice, a depus, în sipetul de aur al memoriei românilor, Luminița Tucă, un Ion Dolănescu intim, frământat, trăind drama existențială într-un mod aparte, dincolo de scutul zâmbetului și al cântecului, cântecul fiind și explozia de lumină a sufletului său, dar și un scut, cu care își apăra sufletul. Cinstit vorbind, acel Ion Dolănescu, pe care nu-l știa nimeni, impresionează mai mult chiar decât artistul, și asta pentru că Ion Dolănescu, fără să-și fi petrecut trăirile pe filele lui Cioran, exista între eu și sine cu mult dramatism, un dramatism pus în lumină, cu vocație de gazetar înnăscut, de Luminița Tucă, vrednica și inimoasa cumnată a celebrului Marius Tucă.
Dacă Ion Dolănescu a avut dreptate, dacă „Marea Comisie, care în fond te atestă, se numește Măria-Sa Publicul”, acest veritabil „stăpân al destinului nostru”, împotriva vremelniciei, ignoranței și nepăsării timpului, nu trebuie să ridice nimeni condeiul? Mi-e teamă că nu, Măria-Sa Publicul fiind doar un hulpav mistuitor de clipe, interesat de trecut și de viitor doar în măsura în care i se răsfață clipita. Chestia asta a spus-o, pe la 1640, un călător străin prin țările române, un oarecare Marco Bandini.
