Lumina vieții în credință

Duminica a doua din Postul Sfintelor Paști este dedicată puterii vindecătoare a credinței și luminii dumnezeiești necreate, pentru a arăta că dreapta credință, căreia i-a fost consacrată prima duminică a Sfântului și Marelui Post, nu este o credință teoretică, ci este credința care duce pe credinciosul ortodox, trăitor al acestei credințe, la viața și lumina veșnică a Prea Sfintei Treimi.
Mai întâi, Evanghelia duminicii ne arată în mod deosebit puterea vindecătoare a Mântuitorului, prin care Își manifestă dumnezeirea Sa, dar și puterea vindecătoare a credinței lucrătoare (Marcu 2, 1-12). Mântuitorul vindecă un om paralizat – numit slăbănog, în limbajul Evangheliei. Cei patru bărbați, cunoscând boala semenului lor și încredințați că numai Mântuitorul îl putea vindeca, au dovedit receptivitate și solicitudine, deci aveau o credință lucrătoare. Ei s-au arătat receptivi la suferința semenului lor. Evanghelia nu ne spune că erau în vreun fel apropiați celui bolnav, că erau rudenii, prieteni sau vecini, poate tocmai pentru a sublinia generozitatea de care ei au dat dovadă. I-au oferit timp și energie pentru a-l aduce în casa unde era Iisus. Iar când au constatat că ușa era blocată de o mulțime mare de oameni, n-au renunțat a-l ajuta până la capăt. Și-au pus în lucrare inteligența și au depus tot efortul pentru a găsi rezolvarea: l-au introdus în casă prin acoperișul plat, în care au făcut o spărtură ca să încapă patul bolnavului, și l-au lăsat drept în fața lui Iisus pentru a beneficia de puterea Lui vindecătoare.
În credință, omul nu mai este singur, ci lucrează din puterea lui Dumnezeu
Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!“(Marcu 2, 4). Credința în puterea vindecătoare a lui Iisus le-a dat celor patru puterea să-și pună în lucrare această credință. Căci credința este transpunerea omului într-o nouă ordine de existență, în existența de comuniune cu Dumnezeu. Credința este, astfel, o experiere directă și nemijlocită a tainei lui Dumnezeu, a lucrării și Împărăției Sale. Ea este o lumină spirituală pe care ne-o dă Dumnezeu Însuși pentru a-L vedea în propria Sa lumină: „întru lumina Ta vom vedea lumină“. În credință, omul nu mai este singur, ci lucrează din puterea lui Dumnezeu. Această credință milostivă a declanșat apoi acțiunea vindecătoare a lui Iisus. În acest sens, Sfântul Evanghelist Ioan ne arată că credința creștină este deschiderea spiritului, prin puterea harului, pentru prezența iubirii lui Dumnezeu, care S-a descoperit în Iisus Hristos Cel răstignit și înviat (1 Ioan 5, 2). Prin credință creștinul este pus pe calea Împărăției lui Dumnezeu cu Hristos Mântuitorul.
În mod voit, Domnul a zis mai întâi: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale“, pentru a arăta că El nu este numai om, ci este Dumnezeu-Omul, adică Fiul lui Dumnezeu făcut Om pentru a mântui pe oameni de păcate, de stricăciune și de moarte. De aceea, El vindecă mai întâi sufletul omului paralizat, iar după aceea, ca o dovadă palpabilă că are puterea de a ierta păcatele, putere pe care o are numai Dumnezeu, îl vindecă și de paralizia trupească, zicându-i: „Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!“ (Marcu 2, 11). Omul este cu adevărat sănătos numai dacă sufletul și trupul îi sunt sănătoase. Între trup și suflet există o strânsă interdependență, dată de Dumnezeu prin creație. Sufletul și trupul se implică reciproc, de aceea îmbolnăvirea unuia atrage, adesea, și îmbolnăvirea celuilalt. Iar sănătatea sufletească o întreține și pe cea trupească, și invers.
Vindecările săvârșite de Mântuitorul, „semne“ ale Împărăției lui Dumnezeu
Evanghelia din duminica a doua a Sfântului și Marelui Post al Paștilor ne arată legătura dintre păcat și boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmarea păcatelor. Este o mare greșeală să ne grăbim cu judecata, crezând că orice boală este o urmare a păcatului. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne pune nădejdea în sănătatea noastră trupească mai mult decât în ajutorul lui Dumnezeu. Avem exemple concludente în Noul Testament în acest sens. Orbul din naștere s-a născut nevăzător nu pentru că a păcătuit; nici nu avea cum să păcătuiască înainte de a se naște. La întrebarea Apostolilor, în legătură cu condiția orbului, Mântuitorul răspunde de aceea: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan 9, 3). Iar Sfântul Apostol Pavel, care pătimea de o boală grea și de care L-a rugat pe Dumnezeu de trei ori să-l vindece, a primit acest răspuns: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune“ (2 Corinteni 11, 9). Rezultă de aici că boala Sfântului Apostol Pavel a fost o pedagogie dumnezeiască, pentru a se evidenția faptul că succesele sale misionare se datoresc în primul rând lucrării lui Dumnezeu, iar el să nu se mândrescă pentru multele daruri duhovnicești pe care le-a primit (cf. 2 Corinteni 12, 7-9).
Prin urmare, uneori boala cuiva poate fi o pedagogie tainică a lui Dumnezeu în viața omului și a societății, o lucrare pe care o înțelegem abia mai târziu, sau niciodată în cadrul acestei lumi, având o semnificație neprevăzută. În cazul de față însă, legătura dintre păcat și boală este evidentă.De aceea, Iisus iartă întâi păcatele celui adus la El spre vindecare. El iartă, vindecă, dar nu judecă, nici nu divulgă păcatele celui iertat. El ridică pe om din păcat și din boală, ca să-l reintegreze sănătos sufletește și trupește în comunitatea celor credincioși, spre slava lui Dumnezeu și bucuria celui vindecat și a semenilor. Iisus iartă păcatele și vindecă pe păcătos, dar tace în ce privește păcatul, fiindcă păcătosul iertat a fost reînfiat! Dintr-un rob al păcatului și al suferinței, slăbănogul devine prin iertare și vindecare fiu al iubirii dumnezeiești (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,Foame și sete de Dumnezeu – înțelesul și folosul postului -, Basilica, 2008, pp. 147-148). De aceea, vindecările minunate săvârșite de Mântuitorul sunt „semne“ ale Împărăției lui Dumnezeu, anticipări ale vindecării finale totale: mântuirea.
Evanghelia ne mai arată că avem datoria să ne îngrijim nu numai de vindecarea trupului, ci mai întâi să ne îngrijim de sănătatea sufletului. Sufletul nostru se îmbolnăvește prin păcat, devine slăbănog și slăbănogit. Păcatul slăbește puterea noastră de viață adevărată și ne paralizează puterea de a iubi pe Dumnezeu și pe oameni. De aceea, păcatul, ca boală a sufletului, trebuie curățit prin pocăință, mărturisire și iertare, iar după ce căutăm mai întâi sănătatea sufletului, putem căuta și pe cea a trupului, și încă cu mai mult succes. Mântuitorul nostru Iisus Hristos Care a iertat păcatele oamenilor, după Învierea Sa, a dăruit această putere și ucenicilor Săi, zicând: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute“ (Ioan 20, 22-23). Această putere o dă în Biserică și urmașilor Apostolilor, episcopilor și preoților, pentru ca prin ei să ierte păcatele tuturor celor care cu căință și hotărâre de îndreptare și le mărturisesc în Taina pocăinței. Evanghelia ne cheamă să ne îngrijim mai întâi de iertarea păcatelor și de vindecarea sufletului de păcatele cunoscute de alții și de cele necunoscute de ei, dar cunoscute de Dumnezeu și de noi înșine. De aceea Taina mărturisirii este secretă și se face în fața lui Dumnezeu și a preotului duhovnic, cel care în numele lui Hristos ne dezleagă de păcate, dându-ne asigurarea că am primit iertarea de la Dumnezeu.
(Pr. prof. dr. Valer Bel)