Lumina unei cărți vechi

Ne face o deosebită plăcere să răsfoim paginile unor cărți mai vechi, descoperite prin anticariate sau donate de prieteni spre a cunoaște modul în care gândeau înaintașii noștri, despre om și societate, despre bine și rău, despre datoriile morale și civice ale cetățenilor, etc. Recent, celebrul profesor doctor Eugen Târcoveanu, de la Facultatea de Medicină din Iași, șeful Clinicii I Chirurgie de la Spitalul Universitar „Sfântul Spiridon” din Iași, a cărui lucrare monografică a fost publicată nu demult sub titlul „Epitropia Sfântul Spiridon Iași”, aflând de strădania mea de a organiza un Muzeu Etnografic și Ecumenic în Pătrăuții Sucevei, mi-a dăruit o carte tipărită cu litere chirilice în tipografia pitarului Constantin Pencovici din București, în anul 1839.
Volumul „Datoriile omului creștin” este scris de paharnicul Simeon Marcovici, un vrednic traducător pașoptist din limbile engleză și franceză. Istoria literaturii române, vol. II, apărută la editura Academiei RSR (1968), pomenește câteva traduceri realizate de către autorul nostru („Nopțile lui Young”, „Viața contelui de Cammini”, „Istoria lui Gil Blas” etc.), însă nu menționează lucrarea găsită de noi.
Valoarea cărții sporește și mai mult, dacă adăugăm faptul că aceasta fusese destinată ca premiu viitorului poet George Crețianu, elev al Colegiului „Sf. Sava” din București, de către însuși Petrache Poenaru, profesor la școala amintită și director al „Școalelor Naționale”, inventatorul tocului rezervor brevetat la Paris în 1827. (În Muzeul menționat mai sus va fi expus și stiloul cu numele inventatorului).
Revenind la obiectul cercetării noastre, trebuie să arătăm că lucrarea a fost dedicată „Mării Sale Prea Înălțatului și prea luminatului Domn și oblăduitor a toată țara Rumânească Alexandru Dimitrie Ghica Voievod: Cavaler a mai multor ordine de întâiul clas și celelalte, și celelalte și celelalte”.
În spiritul celui mai autentic luminism care punea la temelia progresului unei națiuni cultura, autorul elogiază inițiativa domnului de a înființa mai multe școli în Țara Românească: „Ați binevoit a grăbi cu vreo câteva veacuri civilizația Rumâniei, și ați zis: sfâșiesă vălul ce apasă duhul țăranului; luminează tot rumânul prin școale bine chibzuite și așezate în toate satele”.
Conținutul lucrării propriu-zise dezvoltă, tot în spirit luminist, o filozofie morală și practică, bazată pe învățăturile biblice: „S-au luat de temeiu învățăturile Testamentului Vechi și Nou, fiindcă nu poate fi filosofie mai înaltă și mai luminoasă decât povățuirile acestor scrieri sfinte care, în curgere de atâtea veacuri, au rămas nebântuite și au supus întunerecul neștiinței și al păgânătății, triumfând asupra goanelor și a cumplitelor războaie ce s-au pornit asuprăle”.
Numai cunoscând și punând în practică astfel de idei, popoarele vor dobândi credința și virtutea care le asigură existența și în cele din urmă, vor atinge treapta cea mai înaltă a înțelepciunii și adevărata fericire: „Ce dar trebuie să facem ca să fim fericiți? Să ne păstrăm inima curată și cugetul nevătămat, să lucrăm fapte bune, să ne mulțumim pe starea noastră, sârguindu-ne a o îmbunătăți prin mijloace cinstite, și să fim cucernici, adecă să avem credință adevărată în Dumnezeu și virtute nefățarnică. Acestea sunt temeiurile fericirii domestice și obștești. Vedeți că câte nații au fost însuflețite de aceste două mântuitoare sentimenturi, au înflorit și s-au bucurat de o statornică fericire, iar acelea care s-au depărtat de dânsele, curând sau târziu s-au făcut, pe de o parte pradă și batjocură vrăjmașilor, iar pe de altă, de povară loruși”.
Spre o mai deplină edificare a substanței acestei cărți, cităm titlurile câtorva capitole: „Meșteșugul”, „Iconomia cea rea”, „Botezul”, „Plugarul”, „Meșterul”, „Jertfirea pentru binele obștesc”, „Patria suferitoare”, „Puterea rugăciunii”, „Credința și faptele”, „Unirea”, etc.
Lectorul va fi surprins citind într-o carte apărută în anul 1839, unele reflecții pe care nici contemporaneitatea nu poate să le neglijeze: „Neunirea unui norod este totdeauna semnul premergător al desăvârșitei sale căderi”.
Prof. Arhid. Ștefan HRENIUC