Ieri s-au desfășurat la Sfânta Mănăstire Putna funeraliile acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, personalitate marcantă a culturii românești, un adevărat spirit renascentist, retrasă în ultimii ani la Mănăstirea Văratec, sub numele monahal sora Benedicta. Există în popor credința că, dacă vremea e mohorâtă atunci când materia trupului se unește din nou cu țărâna din care-a fost plămădit, sufletul celui dispărut se desparte cu regret de viața pământească. Ziua ploioasă de ieri ar fi fost, dacă vremea nu s-ar fi răzbunat în jurul prânzului (când sicriul acoperit cu flori, vegheat de măicuțele de la Văratec, cărora li s-a alăturat întru smerenie și rugăciune în anii din urmă, a fost scos din biserică), un semn de mâhnire al despărțirii sale de lume. Primele raze de soare au luminat însă incinta sfintei mănăstiri atunci când soborul de preoți (în fruntea cărora s-au aflat ÎPS Pimen Suceveanul, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, PS Calinic Botoșăneanul, Episcopul vicar al Episcopiei Iașilor, și Arhimandritul Melchisedec Velnic, starețul mănăstirii Putna) a coborât treptele bisericii, urmat de militarii care purtau sicriul cu trupul neînsuflețit al răposatei, semn că aceasta a plecat împăcată cu lumea. S-au aflat la Putna spre a-i aduce ultimul omagiu acad. Dan Hăulică (sosit cu soția sa Cristina de la Paris), acad. Valeriu Cotea și Radu Rachieru, directorul adjunct al Filialei Iași a Academiei Române (care au adus o coroană de flori din partea înaltului for al spiritualității românești), senatorul PRM Gheorghe Acatrinei și soția sa Stela Acatrinei, vicepreședinta Consiliului Județean Suceava (care au depus o coroană din partea senatorului Corneliu Vadim Tudor, președintele Partidului România Mare și vicepreședinte al Senatului României), o mulțime de oameni care au cunoscut-o și au prețuit-o pentru calitățile sale de pedagog, pentru opera de propagare a culturii românești în afara granițelor țării, pentru contribuția sa ca mesager al României la realizarea unei mai bune comunicări între culturi. Alături de capacul sicriului învelit în drapelul tricolor putea fi văzută o coroană din partea fostului președinte al României, senatorul Ion Iliescu. Cercetător și istoric literar, critic, eseist, filozof al culturii și pedagog, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost un reper în cultura românească, o „super-confluență – cum spunea cineva – între muzică și literatură”, o personalitate care mărturisea, la ceas crepuscular, că viața i-a fost lipsită de ambiții. „Eu n-am știut ce înseamnă ambiția – mărturisea ea – și-atunci, tot ce-am făcut a fost din datorie, dragoste și mai cu seamă dintr-o obligație morală”. Un om între oameni despre care-am aflat că a avut 11 fini botezați și 17 perechi cununate și care (așa cum scrie Alex Ștefănescu în atât de stârnitoarea de comentarii pătimașe „Istorie a literaturii române contemporane 1941-2000”) „după 1989, rănită de injustițiile pe care i le-au făcut unii justițiari improvizați, dezolată în urma morții soțului ei, în care a avut un prieten apropiat, obosită și bolnavă” s-a retras la Mănăstirea Văratec, „loc de recluziune, cu o sută de ani în urmă, și al Veronicăi Micle”. Pentru că acad. Zoe Dumitrescu- Bușulenga, care a dăruit după pierderea soțului său verigheta acestuia Mănăstirii Sf. Ioan din Suceava, „să se aurească din ea potirele Domnului”, i-a răspuns odată unui redactor de gazetă (care cu siguranță a dezamăgit-o punându-i întrebarea câți bărbați a avut la viața ei) că a iubit doi bărbați, George și Mihai, fiind vorba însă de Enescu și Eminescu. În „Ultima dorință”, pe care-a așternut-o pe hârtie în toamna anului 2004, a scris următoarele: „Dacă voi muri la București, vreau să fiu înmormântată la Mănăstirea Cernica, dacă se va întâmpla însă la Văratec, în casa Înaltului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, unde mi-am petrecut vacanțele din urmă timp de peste 30 de ani, să fiu înmormântată la Mănăstirea Putna, iar slujba să fie făcută de Înaltul Pimen. Așa să fie și nu altfel!”. Și-așa a fost. Dumnezeu s-o odihnească!
