Lumina, pocăința și împărăția – cuvinte „cheie” ale predicii Mântuitorului

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17
„În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.”
Duminica de azi încheie salba liturgică a sfintelor sărbători de la cumpăna dintre ani, începute cu Nașterea Dumnezeiescului Prunc, continuate cu Tăierea Lui împrejur și încununate cu Botezul în Râul Iordanului. Iar pericopa evanghelică a duminicii de astăzi ne amintește de începutul propovăduirii Domnului, practic, al luminării neamului omenesc, cu învățătura dumnezeiască a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Să ne amintim că această luminare ni s-a vestit încă de la praznicul Nașterii, vestire ilustrată în troparul sărbătorii: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, slavă Ție!”, dar a fost iarăși vestită și la praznicul Bobotezei, vestire prinsă tot într-un tropar, de data aceasta al Epifaniei: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul, în chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție!”.
Iată, așadar, că de 2.000 de ani învățătura Mântuitorului luminează lumea și viața fiecăruia dintre noi, iar acest fapt ne este reamintit, proniator, la fiecare început de an…
Sensul profund al cuvântului „pocăință” și remarca părintelui Galeriu
Cum Și-a început Mântuitorul propovăduirea? Prin cuvintele: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”. Iar acest imperativ sacru, Pocăiți-vă!, reprezintă, deodată, un avertisment, o invitație și un îndemn.
Avertisment și invitație. Vrea să ne spună, mai întâi, că la capătul firului vieții fiecăruia dintre noi se află deschisă ușa Împărăției. Totodată, că este acum aproape de noi. Atenție, însă: poate fi foarte aproape și sfârșitul vieții, vrând să ne spună, de fapt: „Pocăiți-vă, ca să nu ratați intrarea în Împărăție!”. În acest sens este prevenitoare, credem, o pildă din Pateric: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: «Avvo, au fost doi oameni: unul călugăr și altul mirean; călugărul a socotit seara ca dimineața să lepede cinul și mireanul a socotit seara ca dimineața să se facă călugăr; însă amândoi au murit în noaptea aceea. Oare, ce li se va socoti lor?» Și a zis bătrânul: «Călugărul a murit călugăr și mireanul mirean, că fiecare în ce s-au aflat, în aceea s-au dus» (pentru Avva Pimen)”.
Îndemn: așa cum ne adresăm unii altora, acum, la început de an, tradiționalul „La mulți ani!”, tot așa cuvântul sacru, „Pocăiți-vă!”, poate fi considerat și o dorință de mântuire a oamenilor din partea Mântuitorului, un îndemn spre bine, spre binele cel mai înalt.
Precum se știe îndeobște, românescul „pocăință” traduce termenul grecesc consacrat, metanoia (meta – prepoziție care arată prefacerea, schimbarea; noeo – a gândi). Adică: un gând (bun), ca schimbare a gândului/gândirii de dinainte; răzgândire, schimbare… Concret, schimbarea în bine a felului de a gândi.
În acest sens, este deosebit de instructivă remarca părintelui profesor Constantin Galeriu: românescul „pocăință” vine din slavonă (pokajati), însemnând „remușcare, regret, durerea pentru greșeala săvârșită” (în rusă, soră bună cu slavona, pokaianie înseamnă „zdrobirea inimii cu privire la păcat și întoarcerea la Dumnezeu”). Și continua părintele Galeriu: nu din latinescul „poenitentia” (regret), care, etimologic, vădește un aspect juridic și sugerează pedeapsa (poena = pedeapsă). Așadar, „pocăință” în sensul unui proces de conștiință, sincer și personal, izvorât dinăuntrul nostru, nu de teama unei pedepse ori constrângeri venite din afară.
Ușa pocăinței – ușa Împărăției
Evidențiem, acum, un fapt concret. În puține și simple cuvinte, dar esențiale, trebuie să realizăm cu toții că fără pocăință nu se poate intra în Împărăția cerurilor, propriu-zis, fără o schimbare în bine a felului de a gândi. Iar felul de a gândi influențează covârșitor felul de a înfăptui. Practic, a ne pocăi înseamnă (și) a ne spovedi, a ne mărturisi păcatele, desigur, cu părere de rău și cu zdrobire de inimă. Concomitent, înseamnă să-mi dau seama ce am gândit rău, ce am greșit în anul care a trecut, iar în consecința gândirii greșite, ce rele am săvârșit ori ce bine nu am săvârșit. Drept urmare, pentru noul an îmi propun să-mi schimb felul gândirii (să mă pocăiesc!), să am o gândire sănătoasă, luminată, care să-mi lumineze viața și faptele, acum, la început de nou drum.
„Gândire frumoasă” – un sinonim al „pocăinței” propus de părintele Teofil Părăian
Una dintre cărțile părintelui Teofil Părăian, cunoscut și ca „părintele bucuriei”, se numește „Gândiți frumos!”. Și explică părintele de unde s-a inspirat pentru acest titlu: La Sibiu era un fotograf sas, care, înainte de a face poza celor doritori, îndemna: Gândiți frumos! Iar românii râdeau de vorba greșită a sasului și poza ieșea frumoasă… Fotograful voia să spună „zâmbiți frumos!”, dar neștiind bine românește zicea „gândiți!”. Fără să-și dea seama, spunea părintele Teofil, sasul a rostit cel mai frumos îndemn posibil: să gândim frumos! Gândind așa, fața se luminează, viața se luminează, faptele pot deveni frumoase și luminate…
Dar ce înseamnă „gândiți frumos?”, întreabă retoric părintele Teofil. Și răspunde: „Înseamnă să nu te gândești la ceva frumos într-o anumită clipă, ci să gândești frumos în orice clipă, să fii atent la gânduri, să selectezi gândurile care trec prin minte, să reții gândurile cele bune și, în măsura în care există posibilitatea, să le dai grai și să le întrupezi în fapte…”
Concluzionăm, de aceea, că pocăința, ca regret pentru greșeli, ca gândire luminată etc., trebuie să fie un modus vivendi cotidian, nu doar în perioadele de post ori atunci când ne spovedim. După cum cu trupul ne mișcăm și pășim în fiecare zi, așa și sufletul trebuie să pășească zilnic spre o gândire luminată, sănătoasă, pozitivă, evanghelică. „Pocăiți-vă în fiecare zi!” – vrea să ne spună Mântuitorul, în sensul unei schimbări continue în bine, fie cât de mică, a gândurilor și a faptelor noastre. În final, o atenționare importantă din partea psihologilor, la care subscriem fără rezerve: gândurile bune, pozitive, frumoase, atrag ca un magnet consecințe pozitive. Gândurile rele, urâte, pesimiste, le atrag pe cele negative. Să ne rugăm, așadar: „Ajută-ne, Doamne, să ne pocăim gândind frumos!” Amin.
(Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon , Ziarul Lumina)