Lumina din sfintele biserici

– „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit.” (Canonul Învierii, cântarea a 9)
Când intrăm într-o biserică ortodoxă, în pronaos, încăperea de la intrare, unul din gesturile cele mai firești este să aprindem o lumânare pentru cei dragi ai noștri, vii sau adormiți. În naos, sala principală a bisericii, în sfeșnice mai mari sau mai mici ard iarăși lumânări. Icoanele Mântuitorului, Sfintei Fecioare și ale sfinților sunt întotdeauna vegheate de lumina candelelor. În altar, pe Sfânta masă omniprezente, sunt candelele și lumânările. Nici în casele creștinilor, candela și lumânarea nu lipsesc niciodată.
– Care este semnificația acestor lumini care ne întâmpină pretutindeni?
Să începem cu începutul. În prima zi a Creației, imediat după facerea lumii, pământul „era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fc.1:2). Primul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu, după crearea lumii a fost lumina. „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină”(Fc. 1:3).
Pentru om, și pentru natură în general lumina este cel mai important lucru. Fără lumină plantele nu ar putea efectua fotosinteza și tot lanțul vieții s-ar rupe. Fără lumină, omul, deși în deplinătatea sănătății simțurilor vizuale, ar fi orb; orb nu pentru că n-ar putea să vadă, ci orb pentru că nu are lumină. Receptorii vizuali nu funcționează decât în prezența luminii.
Și din punct de vedere duhovnicesc lumina, semnificând harul dumnezeiesc, are o mare însemnătate. Un orb nu percepe culorile, el percepe doar formele obiectelor. La fel iudeii Vechiului Testament, erau orbi duhovnicește, fiind lipsiți de lumina harului. Ei nu percepeau decât forma Legii, învelișul ei exterior, nu-i pătrundeau nuanțele, adevăratele înțelesuri ale Cuvântului Lui Dumnezeu. Ei trăiau în întuneric, închistați în formalismul Legii, a căror robi sunt, unii dintre ei, până în zilele noastre. Fiind orbiți prin alunecarea în păcat, aveau nevoie de călăuze spre Dumnezeu, pe Care, prin îndepărtare nu-L mai cunoșteau. Aceștia au fost în Vechiul Testament proorocii, care luminați de Duhul Sfânt îndrumau poporul ales pe calea către Dumnezeu, vestind venirea lui Hristos, Mesia, Izbăvitorul.
Într-o astfel de lume, cufundată în întunericul păcatului și neștiinței, s-a întrupat Mântuitorul Hristos, când s-a împlinit vremea pentru izbăvirea întregii lumi. Prin Jertfa Sa pe Cruce, asupra pământului aflat în bezna fărădelegii, s-a revărsat lumina Învierii. Prin ea Hristos a readus oamenilor strălucirea pierdută a luminii dintru început create. De aceea lumina, în tradiția creștină, este în mod tainic legată de Hristos și Înviere.
Lumina are și proprietatea că se mișcă ușor și pătrunde peste tot. Ea ne ajută astfel să pricepem că Dumnezeu este pretutindeni cu lumina și puterea lui fără margini. Așa a pătruns, ca lumina, până la marginile lumii, lucrarea Mântuitorului și a sfinților apostoli.
– Lumina este omniprezentă în slujbele bisericești
Lumina cu toate semnificațiile este omniprezentă în slujbele bisericești. Cu deosebire slujba Utreniei este slujba în care se celebrează lupta dintre întuneric și lumină, sfârșindu-se prin victoria luminii, simbol al victoriei lui Hristos asupra puterilor morții și întunericului. Cântările numite luminânde, care se cântă spre sfârșitul utreniei, chiar în timpul răsăritului soarelui, sunt pline de semnificație în acest sens: „Lumină fiind, Hristoase, luminează-mă întru Tine!; Cel ce răsari lumină lumii Tale, sufletul meu cel ce este întru întuneric, curățește-l de tot păcatul.”
Nici slujba Vecerniei nu este lipsită de cinstirea luminii, prin frumosul imn care se cânta în vechime la apariția Luceafărului de seară, odată cu aprinderea luminilor în Biserică. Acest imn, Lumină lină, se numea în vechime și „imn de mulțumire pentru sfeșnic”, care se aprindea în timpul acestei cântări. Lumina care apărea astfel în mijlocul credincioșilor era un simbol al prezenței spirituale a Mântuitorului, lumina lumii. (In, 8:12) Cântarea imnului în acest moment, semnifică și nădejdea în așteptarea lui Mesia din întunericul perioadei Legii vechi, Luceafăr și steaua călăuzitoare a poporului lui Israel.
Lumină lină a sfintei slave, A Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, A Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, Lăudăm pre Tatăl, pre Fiul și pre Sfântul Duh – Dumnezeu.
Însă nici un moment nu este mai încărcat de semnificația luminii decât noaptea de Paști. Fiind cu luare aminte la textele slujbei, constatăm că bucuria Învierii e învăluită în lumină, că lumina și bucuria apar adeseori împreună, deoarece Hristos Însuși este lumină, libertate, bucurie, viață deplină „Acum toate de lumină s-au umplut: cerul și pământul și cele dedesupt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit“ Învierea este sărbătoarea luminii, a biruinței, a bucuriei și totodată inaugurare, început al împărăției celei veșnice.
Una dintre puținele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre este aceea a arătării Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt în noaptea de Înviere, adică a acelei lumini neaprinse de mână omenească. Asupra acestui lucru exista numeroase mărturii, sute și sute de credincios fiind prezenți in momentul când, in noaptea Învierii lui Hristos, luminează pe pământ pentru câteva clipe un foc nematerial, o lumină care poate fi ținuta în mână fără a te arde. Așa cum pe Tabor Domnul și-a arătat o clipa ucenicilor slava Sa, tot așa și acum, la Sfântul Mormânt prin Sfânta Lumină, Hristos Cel înviat strălucește o rază a slavei Sale peste cei adunați la oaspătul cel de taină al Învierii Sale. Minunea care se petrece în fiecare an la Ierusalim este o dovadă vie a credinței noastre adevărate în Învierea lui Hristos. (www.crestinortodox.ro)