În această atmosferă l-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, care a fost un monah de vocație și am spus adeseori că de la Sfântul Calinic Cernicanul, nimeni nu a avut trăirile lui și poate că rugăciunile lui, într-un veac furtunos, au ajutat Biserica, au sprijinit credincioșii să ajungă la liman. Când unul dintre dușmanii puternici ai Bisericii a fost învins după 1990, părintele Paisie trudit de atâtea griji, de mulțimea anilor de suferință și de păcatele multora, s-a dus la Cel pe care L-a slujit. În a doua jumătate a lunii octombrie din anul 1990, am participat la înmormântarea lui. Am slujit atunci ca ierodiacon alături de Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei și de Arhiereul-vicar al Episcopiei Romanului și Hușilor, Ioachim Vasluianul. Sute de călugări și de călugărițe nu doar din mănăstirea sa, ci și din multe mănăstiri ale Moldovei i-au fost alături când cortul pământesc a fost condus către cimitir, pentru că marii duhovnici nu se îngroapă în biserici, ca să arate ucenicilor lor smerenia. Nădăjduiesc că va veni o vreme când osemintele părintelui Paisie vor fi scoase din mormântul modest în care au fost așezate și vor fi duse în biserică, atunci când Dumnezeu va hotărî aceasta. În anul 2005 am pregătit o carte care cuprinde aproximativ 60 de mărturii de la ierarhi, preoți, monahi, oameni de cultură, oameni simpli și oameni învățați, care au evocat viața înaltă a părintelui Paisie, trăirea lui care i-a înălțat pe toți către cer și i-a făcut să privească mai puțin către țărână. Părintele Paisie a fost un duhovnic bun, pentru că marii duhovnici nu se pun în centrul atenției pe ei, ci pe Lumina lumii, Hristos. Le-a arătat tuturor ucenicilor calea către Mântuitorul Hristos. Nu a vorbit despre sine, despre eventualele lui virtuți, despre nevoințele lui, pe care nimeni nu le-a știut. El le-a vorbit despre Rai și despre bucuria de a fi în preajma Stăpânului. Numai acești duhovnici pot fi numiți mari. Ceilalți rămân doar simpli oameni, pentru că se așază fără motivație în locul lui Hristos.
Cu ani în urmă, am cerut unui iconar iscusit din Iași să-mi picteze icoana Sfintei Parascheva înconjurată de câțiva sfinți români. Rămăsese un loc liber și pictorul m-a întrebat ce sfânt aleg pentru completare. M-am gândit puțin și i-am spus să-l picteze pe cuviosul Paisie de la Sihăstria. Am simțit atunci, cum am crezut mereu, că părintele Paisie a fost unul dintre apropiații Mântuitorului. Un sfânt al veacului al XX-lea. Cartea cu mărturii apărută la Iași în anul 2005 și reeditată în 2010 conține, printre altele, un titlu grăitor, între evocările celor care l-au iubit: „O canonizare întârziată”. Un adevăr care spune totul despre un călugăr smerit care n-a căutat slavă de la oameni.
Și pentru aceasta i-am așezat încă de atunci chipul în icoană și în sufletul meu pentru totdeauna.
(arhim. Timotei AIOANEI)
