Lumi paralele

Sâmbătă am ascultat-o, la Voroneț, pe maica Elena Simionovici, ghidul mănăstirii, vorbind unui grup de excursioniști din Bistrița-Năsăud, veniți în Bucovina în frunte cu preotul lor paroh. Maica a propus și susținut cu argumente de bun-simț distincția între vizitatori și credincioși. Și n-a vorbit pentru turiști (mizând pe panaș de date și amănunte care, oricum, repede se uită), ci pentru credincioși – adică, pentru suflet. De altfel, e greu de deosebit, în mulțimea celor ce trec pe la Voroneț, credinciosul de ateu, fiindcă, odată trecut pragul mănăstirii, și unul și celălalt este pur și simplu copleșit, încercând aceeași trăire profundă ce-l obligă la smerenie și cuviință în toate, de la rostirea în șoaptă, la privirea descărcată, barem în astfel de clipe, de orgolii și patimi lumești. Și cum adevărata întâlnire cu istoria românilor se poate petrece, acum, doar sub bolta vechilor lăcașuri, monahia Elena a oferit o adevărată lecție de distilare și sublimare a credinței în faptă de glorie străbună, adăugând filei de cronică bănuitul strop de pronie divină. A fost, de departe, cea mai impresionantă prelegere-ghid ce am avut a asculta vreodată în lăcaș bisericesc: echilibrată, înțeleaptă, impecabil articulată și rotunjită literar. Am răsfoit apoi, la standul de carte al mănăstirii, câteva opuri semnate de maica Elena și-am văzut, în simplitatea elegantă a stilului, bogăția informației și ne-graba condeiului, semne ale unei reale înzestrări scriitoricești, dublată de sinceritatea credinței în misia asumată. Ceea ce m-a făcut să dau uitării incultura încrâncenată a unei maici dintr-o altă mănăstire (adevărat, nu era ghid) care, întrebată fiind cine a dat foc de-au ars frescele, a răspuns fără să clipească: „Cum cine? Comuniștii!” (Conform informațiilor afișate la intrare, incendiul avusese loc la… 1726!) Același răspuns („comuniștii!”) l-am primit și la întrebarea cine a scos ochii sfinților (barbarism cretin, de care n-a scăpat nici pictura Voronețului); biata fată, adânc îndoctrinată, probabil habar n-are că, între altele, așa zișii „comuniști”, cu toate păcatele lor, sunt cei care au restaurat mănăstirea din temelii… Clipe de adevărată și profundă trăire românească ne-au luminat apoi periplul la Putna (impresionant gestul călugărilor ce nu părăsesc biserica fără a se închina și săruta piatra de mormânt a lui Ștefan), la Dragomirna, dar mai ales la Rădăuți, în biserica ridicată de acei „ctitori de țară, dătători de legi și datini” la 1359. Avem formidabile biserici din veacul XIV, iar cârtitorii (vezi „Evenimentul zilei” din 24.IX a.c.) vorbesc despre „realizări minore la scară europeană”, entuziasmându-se nu de salba mănăstirilor moldave, ci doar de biserica de la Densuș, un fost… templu păgân, edificat de romani. Cu siguranță, n-au ascultat niciodată corul bărbătesc de la mănăstirea Bogdana, și nu și-au luminat lumina ochilor cu frescele așternute de strămoși în naosul străvechiului lăcaș bucovinean…
Întors în mașină, deschid gazetele zilei și dau, într-o pagină a-ntâia, peste ditamai titlul ce proslăvește profesionalismul Monicăi Columbeanu în practicarea felației.
Trăim în lumi paralele!
P.S.
Mormântul criticului Petru Comarnescu, cel ce a dus în lume faima albastrului de Voroneț, aflat în cimitirul de lângă zidul mănăstirii, e tot părăginit, cu inscripția ștearsă și elemente ale împrejmuirii monumentale (Apostu!) furate…