Lumea și instaurarea binelui

Nu trebuie deloc să fii un tip pesimist ca să observi că societatea omenească contemporană nu prezintă un parcurs tocmai luminos, ci pare că merge din rău în mai rău. Prin tot ceea ce vedem și auzim ni se înfățișează un tablou foarte clar, nu doar al problemelor, ci și al semnelor care vestesc dezintegrarea civilizației moderne. Nu doar la noi se întâmplă aceasta, ci peste tot în lume. E un proces global. Presa abundă de știri rele, deprimante, dezgustătoare chiar. Relațiile dintre oameni, în loc să devină mai frumoase, mai calde, mai liniștite, ajung să fie din ce în ce mai absurde. Simplul fapt de a căuta să‑ți duci traiul cât de cât omenește presupune o deosebită încordare, un deosebit consum fizic și emoțional. Viața te provoacă nu doar la o ostenitoare mobilizare, aptă să‑ți asigure reușita scopurilor subzistenței cotidiene – care ne aduc un oarecare confort psihic și ne înlesnesc pornirea spre un nou obiectiv -, ci te mai supune și unei sâcâitoare dileme, cum să mai fii om în condițiile acestei lumi? Sau cum să‑ți mai pui problema izbăvirii sufletului într‑un asemenea mediu? Cum să n‑o iei razna, domnule? Perspectiva lumii este una sumbră, nu e cazul să ne facem iluzii. Este un spațiu din ce în ce mai ostil pentru o viață cinstită și morală.
În acest context, există pericolul ca omul sătul de oferta societății să adopte și să cultive o anumită inadaptare la lume, care să devină premisa unei izolări egoiste, autosuficiente și prin urmare ineficiente pentru propria lui existență. Iar la rândul ei această inadaptare poate crea suficiente probleme psihologice, care să ne facă viața de nesuferit. Și astfel să se producă un fel de conflict lăuntric, deoarece lumea e rea, iar noi, dimpotrivă, ne dorim cu toată ființa binele, pe care vedem că nu‑l putem impune în societate. Dar asta e lumea și într‑un fel sau altul trebuie să trăim în ea pentru că alta nu există.
Însă cum să abordăm datele lumii noastre astfel încât să nu ne aflăm într‑un impas continuu? O însemnătate foarte mare are aici felul în care gândim și înțelegem lumea și viața. Pentru un creștin, de pildă, lumea aceasta și viața terestră au o importanță relativă, nu constituie scop în sine. Lumea poate fi bună sau rea, nu‑i esențial acest lucru pentru el; esențial este faptul că, oricum ar fi, lumea reprezintă spațiul lucrării mântuirii. În acest sens, creștinul nu este chemat să schimbe lumea în bine, ci pe sine. Dar schimbarea lui poate însemna în același timp și schimbarea unei mici părți din lume. De asemenea, există acea percepție a lumii și a vieții ca arenă, înfățișată de Apostolul Pavel (cf. 1 Cor. 9, 24‑27), în care creștinul își duce lupta pentru dobândirea vieții celei netrecătoare. Din această perspectivă sesizăm ideea că nu‑i importantă arena, cât de strălucitoare este, ci ceea ce izbutim să facem înlăuntrul ei. Importanța momentului cade pe luptă, iar nu pe cadru. Sensul vieții omului este mântuirea în cadrul actual al lumii. De aceea, atâta vreme cât Domnul ține în existență lumea noastră, ea reprezintă spațiul ideal al lucrării și al salvării noastre, independent de calitatea ei.
Dar ce facem cu bunăstarea, cu binele lumii noastre? Aici ar trebui subliniat că instaurarea binelui în lume este un deziderat care nu‑i este propriu omului și nici nu stă în puterea lui; acesta nu se regăsește între poruncile Scripturii, nici în sfaturile Sfinților Părinți, ci este darul lui Hristos de la sfârșitul lumii, adică aparține eshatonului. Așadar, instaurarea deplină a binelui, nu doar ca mod de a fi, ci inclusiv ca topos, coincide exclusiv cu venirea Împărăției lui Dumnezeu.
Nu știu dacă ați observat, dar pe măsură ce lucrurile acestei lumi curg din ce în ce mai mult spre dezintegrare, tot mai mulți oameni, poate cu sinceritate, caută binele lumii din toate perspectivele: economic, politic, militar, moral, metafizic etc. Tot acest zbucium pentru binele lumii noastre aproape că ne vrăjește, ne seduce. Ne revendică atenția. Uneori ni se pare că aceasta este chiar miza efemerei noastre existențe pământești: binele comun. Totuși! Cred că în toată această tensiune pentru căutarea binelui lumii este foarte reconfortant pentru un creștin să știe că viața lui, sporirea lui, mântuirea lui nu sunt condiționate de binele lumii, ba chiar ar putea să‑l încurce. Spre pildă, să ne amintim de sfinții mucenici din toate timpurile. De asemenea, să pomenim fie și numai în treacăt că Vladimir Soloviov, în faimoasa lui carte „Scurtă povestire despre Antihrist”, ni‑l prezintă pe potrivnicul lui Hristos drept cel mai mare teoretician și promotor al așa‑numitului bine comun. Ce poate însemna aceasta? Oare ce concluzii putem trage?
(Sursa: Ziarul Lumina)