Lumea pe dric

E sfârșitul, zice filosofic, rupând la jumătate un oftat, profesorul, amicul meu de la țară. Ce sfârșit? Tace și eu rămân cu viermele întrebării în acul undiței, pescar neglijat de noroc. Despre ce sfârșit vorbești, măi omule? Se întoarce spre mine de parcă i-ar scârțâi balamalele gâtului. Lumea e pe dric! Așa vezi tu lucrurile? Ce dric și care lume? Vorbisem ieri despre imigranți, despre valurile de nefericiți care fug din pârjolul războaielor civile, religioase, inventate de unii de-ai lor sau de alții, zgândărite, în țări până ieri respirabile, unele cu vechi și fascinante culturi. Lumile alea sunt coborâte în Evul Mediu și mai jos. Vorbisem despre cei 71 morți din camera de gazare a acelui nenorocit de camion. Cineva spusese în televizor că între acești năpăstuiți, care trec prin sârme ghimpate cu copii la piept sau remorcând băbuțe în cărucior cu rotile, s-ar piti și teroriști. Tot ce se poate. Nu cred însă că luptătorii ISIS călătoresc pe vase care se scufundă în Mediterana și nici în autocamioane ale morții. Nu cred că invadarea Europei e o acțiune dirijată. Iar dacă așa ar fi, mințile care pot fabrica aceste mari mișcări tragice de lume trebuie să aibă puteri diabolice. Unde-s ele pitite, acele minți?
Îți voi povesti ceva, i-am spus profesorului de țară, amicul meu. Am înființat AMPress cu prozatorul Eugen Mihăescu, în anul 1991. Eugen, moldovean de prin părțile Bucovinei (nu caricaturistul, nu muzicianul, ci prozatorul, din păcate mai puțin cunoscut) scrisese, în anii cât am lucrat în presa care apărea înainte de ’89, un roman ciudat. M-a surprins că tâlcul-metaforă al acestei cărți a trecut neobservat, fiindcă era străveziu, iar cartea a apărut. Era vorba de niște țărani care pleacă de la o nuntă, după ce petrecuseră, cu o mașină frigorifică. Șoferul, pentru a face o glumă, a pornit din cabină instalația frigorifică. Și tot mergând, a uitat-o așa. Țăranii au murit congelați toți. Țăranii lui Eugen Mihăescu, în vremea colectivizării, a îndepărtării de pământ, fuseseră congelați astfel, pentru vecie, urmând ca un Dumnezeu milos, poate, să-i dezghețe peste veacuri și să-i pună să umble iar prin părăsitele lor sate, în straiele lor cu flori, să dănțuiască la nunți și să bocească la parastase. Tâlcul congelării era al unei civilizații care murea și care, astfel, putea fi păstrată.
Și ce legătură are metafora amicului tău prozator cu moartea amărâților ăia din Austria? Nici una, zic. Are legătură doar cu noi. Mi-am adus aminte. Pot să-mi aduc aminte cum își sufoca Hitler victimele, evrei mai ales, în camerele de gazare ale lagărelor de concentrare unde îi înghesuiau pentru duș și apoi îi sufocau încet. Unii, duși la crematorii, încă respirau. Tragediile nu-s niciodată în premieră, au mereu ediții consumate. Ăștia-s negri și arabi, zice dascălul. În țările lor se sufocă de război, de foame, de cruzimea alor lor. Caută salvare în țările avute ale Europei. Au găsit, mulți dintre ei, moartea pe drum. Și vor mai muri și alții. Valul migrator abia s-a format. Vor veni altele, mai mari. De aceea, conchide dascălul, spun că-i sfârșitul, că lumea e pe dric.
Așa o fi. Dascălul a plecat, cum pleacă el de obicei, rupându-se fără explicații de scaun și dispărând pe poartă. N-apuc să-i spun că marea migrație se petrece și în lumea mea și a lui. N-apuc să-i amintesc detaliul pierdut că un sfert din populația României e plecată, cei mai mulți fugiți din bătăturile lor, căutând aceleași țări avute pe care le caută și sirienii și nord-africanii. Mă uit spre pădurea de pe Bobaru și văd acoperișul înalt al casei lui Eugen Ghezuroiu. A plecat în Spania, acum zece ani. Vali, nevasta lui, a plecat trei ani mai târziu. Casa a înțepenit pe roșu, iar copiii s-au făcut mari crescuți de bunici. Mai jos e casa lui Vasile. Am lucrat o vreme cu el. S-a însurat în lume. Are copii care n-au ajuns niciodată la Sângeru. Și casa lor e pustie. Număr cinci case, în minte, pe ulița unde m-am născut, și trei sunt pustii. Câți români, în această fără precedent bejenie, or fi sfârșit sufocați în lumea unde încercau să respire?