Bine că dă Dumnezeu și se termină! În vacarmul propagandistic al ultimelor săptămâni, n-am mai izbutit să fac nimic serios, să citesc o carte fără să-mi sară repede gândul la politicale, să scriu și altceva decât articole de gazetă. Până și la pescuit, când puneam râma în cârlig, tot la „lovitura de stat” mi-era gândul, drept pentru care m-am înțepat zdravăn și neconstituțional, trebuind să fac vaccin antitetanos. Singurul câștig real în această perioadă rămâne acela că (prea) mulți și-au dat arama pe față, arătându-ne adevărata lor alcătuire lăuntrică. Dar, în sfârșit, s-a terminat cu hărmălaia.
Să redevenim logici, nepătimași, lucizi, viețuitori responsabili ai unui tărâm frumos și bogat, populat cu sumedenie de urâți și prea mulți săraci prin (zice-se) însuși destinul lor mioritic. Parcă pentru a fi în ton cu răscolirea tuturor patimilor, în acest iulie de cuptor, Iașiul este răscolit… la propriu. S-au accesat, în fine, consistente fonduri europene și nu-i stradă principală făr-de restricții, canioane, interdicții, basculante, buldozere și lucrători nădușiți în salopetele lor galbene. Ca s-ajungi teafăr din Copou la gară trebuie să ocolești pe la Târgu Secuiesc; lumea boscorodește, ziarele asemenea, numai că aceleași gazete mormăiau mai ieri că orașul are tramă stradală amărâtă, depășită, învechită, că nimic nu se mișcă și că asta-i soarta fostei capitale, adică, vara colb și iarna glod. S-a dat semnalul înnoirilor și… iar nu-i bine – gena de cârcotaș a românului!
Cum era de așteptat, ori unde sapi mai adânc de doi-trei metri, dai peste vestigii de cine știe când. Iașiul, urbea cu cele mai multe amintiri din întreg spațiul românesc, se modernizează (poate termenul ar trebui evitat, fiind compromis de mitologica „modernizare a României”), se preschimbă, întinerește. Palas-ul l-a adus impetuos în loja mileniului trei, iar remodelarea stradală ar putea avea ca motto titulatura rubricii noastre, „Să vezi și să nu crezi!”. Aduși de prin alte părți, muncitorii care scurmă la marile intersecții n-au de unde ști ce amintiri poartă pietrele ce le saltă din nemișcarea deceniilor, dar mă tem că ieșenii înșiși prea multe nu cunosc din trecutul urbei. Au răposat întru Domnu marii „știutori” George Lesnea, Aurel Leon, Ion Mitican și mai ales tineretul ignoră cealaltă față a filei.
O recentă apariție editorială, „Souvenir de Yassy”, album datorat harnicei Olga Rusu, se constituie într-o invitație la retrăirea unor clipe din acel mistuit „a fost odată”. Pagină de pagină emoționează: sunt înmănunchiate 60 de vechi cărți poștale ilustrate, datând aproape de când s-a inventat aparatul de fotografiat, revelatoare prin sinceritatea nudă a imaginii. Știe cineva câte statui s-au perindat în piațeta din fața Hotelului Continental? La venirea mea în Iași, acolo trona Xenopol. Mai înainte, acolo fusese amplasat monumentul dedicat lui G.C. Mârzescu, ieșean ministru în mai multe guverne interbelice. Au dărâmat-o legionarii („Mârzescu – scrie Panopol – a fost primul dintre oamenii noștri politici care au prevăzut pericolul fascist și au căutat să-l înlăture”). De unde se vede că marile spirite se întâlnesc: și comuniștii au demolat statui. Ba chiar, motivat sau nemotivat, au dispărut câteva și după 1989… O sumedenie de clădiri emblematice le mai putem admira doar în paginile albumului: Coloseul Bragadiru, de pe str. Lăpușneanu (mai apoi cinematograf; astăzi, ruină și atât), Jockey Clubul, clădit în 1804 și demolat în anii `50, aleea din coasta grădinii Copou, gândită de arhitecții Trolli și Scolari, astăzi bearcă, făr-de jumătatea bombardată în război, monumentala gară în stil gotic din 1871, acum urâțită din pricina hidoaselor termopane exterioare (!) din era Nicolaiciuc, Piața Unirii, în modesta ei înfățișare de odinioară, Hotelul Europa, unde s-a dat semnalul revoluției din 1848, Hala de pește, construcție unică, pe schelet metalic turnat la Paris (demolată aiurea în 1988), Hotelul Bejan, din 1897, care împlinea perspectiva Râpei Galbene, vechiul și prestigiosul Ateneu Tătărași (1919), Academia Mihăileană (prezentată sub denumirea târzie „Academia de Belle Arte”)… toate fost-au și nu mai sunt.
Unele interpretări pot fi discutate (piatra volantă din 1395 de la Biserica Armenească), dar, în ansamblu, albumul Olgăi Rusu e-o seducătoare invitație la întoarcere în timp, fie și doar pentru a ne reaminti că lumea nici n-a început, nici nu se termină cu noi.
