Lumânările și candela

Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânărilor și untdelemnului din candelă, aprinse de credincioși și preoți. Prin aducerea acestei jertfe, alături de cele de tămâie, și materia amorfă, participă la cinstirea lui Dumnezeu. Această jertfă face parte din cultul creștin ortodox, lumânările și candelele fiind folosite încă din primele zile ale creștinismului: „În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții. Iar în camera de sus, unde erau adunați, erau multe lumini aprinse” (FA, 20:7-8) .
Acest obicei a fost inițial preluat de la evrei, care foloseau lumânări, candele și tămâie încă din vremurile Vechiului Testament. „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului din neam în neam.” (Ieș, 30:8). Dumnezeu Însuși poruncește să ardă lumina pe altarul Său: „Poruncește fiilor lui Israel să-îi aducă untdelemn de măsline, curat și limpede, pentru candele, ca să ardă sfeșnicul necontenit, Înaintea perdelei din cortul adunării, și-l va aprinde Aaron și fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineața. Acesta este așezământ veșnic în neamul vostru. Candelele să le pună în sfeșnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului, ca să ardă sfeșnicul de seara până dimineața.” (Lev, 24:2-4)
În vremea persecuțiilor asupra creștinilor, aceștia erau nevoiți să se adune în catacombe, unde folosirea lumânărilor și a candelelor era absolut necesară. După eliberarea creștinilor, lumânările au continuat să fie folosite în biserică, devenind, prin simbolistica lor, parte integrantă a cultului divin, fiind folosite la Sfânta Liturghie, slujbele funerare, sărbătorile sfinților, cinstirea sfintelor moaște etc.
Odată cu dezvoltarea tipicului bisericesc, luminile au început să fie folosite după o anumită ordine, așezându-se în sfeșnice. Acestea sunt de cele mai multe ori confecționate utilizând metale prețioase, argint sau aur.
Biserica, spune Sf. Simeon al Tesalonicului, trebuie să fie frumoasă și împodobită, căci „Cel ce a venit către noi cu frumusețea ca Unul fără prihană este frumos și Mire, și Biserica cea nuntită lui este frumoasă ca o fecioară.
De-a lungul istoriei, bisericile au fost din totdeauna împodobite cu lucrurile cele mai de preț, chiar și în timpurile cele mai grele, de război, foamete și așa mai departe. Sf. episcop Nicolae explică acest lucru: „prin această slabă strălucire [Biserica] vrea să le amintească oamenilor de veșnica strălucire din cer. Să îi rupă fie și pentru o clipă de necazurile lor pământești și să le amintească de lumea cealaltă, de patria lor cerească, de împărăția veșnicei fericiri și a veșnicei bucurii. Să le înfățișeze – pe cât e pământește cu putință – prin simboluri materiale acea îndestulare și acea bogăție în care este îmbelșugată lumea duhovnicească și în care trebuie să fie îmbelșugat sufletul creștinesc cel închis în trup așa cum este această strălucire închisă între zidurile de piatră ale bisericilor”.
Apar astfel sfeșnicele și candelabrele cu multe brațe, fiecare cu semnificația lor. Sfeșnicul cu un braț (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi. Sfeșnicele cu două brațe (dikirion) semnifică cele două naturi ale lui Hristos, de Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Sfeșnicele cu trei brațe (trikirion) sunt simbolul Sfintei Treimi. Cele cu șapte lumini închipuie cele șapte daruri ale Duhului Sfânt iar cele cu douăsprezece brațe închipuie soborul celor doisprezece Apostoli.
– Însemnătatea lumânării
În primul rând, deoarece credința noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina can¬delei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos lumi¬nează sufletele noastre.
În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în fața căruia aprindem candela – fiindcă sfinții sunt numiți fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pen¬tru faptele noastre întunecate și pentru gândurile și dorințele noastre rele, și să ne cheme la calea sfințeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: așa să lumineze lumina voastră înaintea oa¬menilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.(Mt. 5:16)
În al patrulea rând, ca să aducem o mica jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoștințe si luminoasei noastre dra¬goste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune și viață și sănătate ci mântuire și tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.
În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru pu¬terile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră și la rugăciune și ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul și fug de ori¬ce lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dum¬nezeu și sfinților Lui.
În al șaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul și fitilul ard în candelă, su¬puse voii noastre, așa să ardă și sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.
În al șaptelea rând, ca să ne învețe că după cum can¬dela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici ini¬ma noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuțile – fiindcă toate vir¬tuțile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dum¬nezeu este focul ce le aprinde.