Lumânările folosite la slujbe și rugăciuni

Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină prin ardere de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii noastre și a desăvârșirii. Ca și semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinct al creștinului, ea sintetizând esența credinței noastre, aceea că nu există altă cale de împlinire, de mântuire, decât cea a jertfei. Jertfa se află la temelia vieții, nimic nu se poate realiza decât prin jertfa de sine. Ca și lumânarea, omul se poate și el transforma în lumină, se poate îndumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumânarea este jertfa curată pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea însoțim rugăciunile noastre pentru cei vii ca și pentru cei morți de aprinderea lumânărilor în biserică, la mormintele celor dragi sau în casele noastre.
– Lumina este semn al prezenței lui Dumnezeu
Lumânarea este, în același timp și o mărturisire a faptului că cel care aprinde lumânarea este iubitor de lumină, a ales calea luminii nu pe cea a întunericului, a ales și iubește faptele ce se săvârșesc la lumină nu pe cele care se fac pe ascuns, în întuneric, se închină lui Dumnezeu care este lumină și se leapădă de stăpânitorul întunericului și de lucrurile ce se fac la întuneric. Este foarte important de semnalat că omul aprinde lumânarea când se îndreaptă spre Dumnezeu sau când face lucruri legate de Dumnezeu, când face lucruri bune. El nu aprinde lumânarea atunci când săvârșește lucruri de care se rușinează, lucruri îndoielnice, lucruri lumești.
Cum trebuie să fie lumânările?
Lumânările trebuie să fie din ceară curată de albine. Nu întâmplător. Albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea constituie astfel materia cea mai curată, cea mai pură. În felul acesta aducem lui Dumnezeu ofrandă curată, neatinsă de umbra vreunei patimi. Timpurile grele prin care am trecut ne-au determinat să facem lumânări nu numai din ceară curată, ci și din alte materiale, precum parafina. Acum putem reveni la lumânările din ceară curată de albine, pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu să fie nu neapărat scump – oricum costul unei lumânări este mult prea mic, oricare ar fi el, pentru a constitui măsura darului nostru – el trebuie să fie însă de cea mai bună calitate. Așa cum pe prietenii noștri nu-i vom cuceri cu mulțimea darurilor de calitate îndoielnică, ci dimpotrivă, cu calitatea darului, tot așa, curățenia inimii noastre și gândul nostru bun, dragostea noastră pentru Dumnezeu, dar și față de cei pentru care ne rugăm lui Dumnezeu, nu pot fi manifestate decât prin lucruri în care punem tot cea ce avem noi mai bun, mai curat, mai frumos. Numai văzând cît de frumos arde o lumânare din ceară curată, cît de liniștit și curat, vom înțelege diferența și vom aprecia calitatea acesteia. Dacă este bine făcută, o lumânare de ceară arde complet, fără să scoată fum și fără să curgă nici un pic de ceară. În felul acesta ea ține mult mai mult decât oricare alt fel de lumânare. Este de preferat să aprindem sau să folosim lumânări mai puține, dar de cea mai bună calitate – o singură lumânare, dacă este cazul – decât multe lumânări care nu sînt curate. Ca să nu mai spunem că pentru fabricarea unor lumânări care circulă mai ales în comerț se folosesc fel de fel de substanțe de calitate și proveniența îndoielnică. Râvna cu care noi vom căuta să procurăm lumânări sau oricare alt obiect folosit pentru Dumnezeu ne dă măsura credinței noastre și dragostei noastre pentru Dumnezeu.
De ce tămâiem casele?
Tămâia însoțește, de asemenea, orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârșite la biserică, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer ca semn al jertfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere. În același timp, tămâia binemirositoare este semn al prezenței lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a cărui prezență se face simțită ca aducătoare de pace, de liniște, de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului lui Dumnezeu care coboară din cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvintează tămâia înainte de a tămâia: „Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.