Lumânarea, simbol și jertfă în ortodoxie

Lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu, „jertfă de lumină” după cum este ea menționată în vechile cărți de slujbă. Lumânările trebuie să fie din ceară curată de albine. Dacă este bine făcută, o lumânare de ceară arde complet, fără să scoată fum și fără să curgă. În felul acesta ea ține mult mai mult decât oricare alt tip de lumânare. Lumânarea are rostul de a arde, de a se mistui pe sine, arătând prin aceasta flacăra credinței care mistuie existența fizică, aducând-o jertfă și transformând-o în realitate duhovnicească. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulțumește pentru marea Lui bunătate și ocrotire și dă expresie credinței lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om și Dumnezeu, este „punctul de trecere dintre cele două lumi: divină și umană” (Nikolai Berdiaev).
Lumânare aprinsă când credinciosul se împărtășește la Altar
După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificații. Cel mai des, lumânările sunt aprinse în timpul Sfintei Liturghii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina învățăturii Mântuitorului care a străbătut întunericul necredinței în care trăiau popoarele înainte de venirea lui Hristos.
Când credinciosul se împărtășește la Altar, el ține o lumânare în mână, mărturisind că este fiu al luminii lui Hristos: „Bucurându-mă și cutremurându-mă, cu focul mă împărtășesc, iarbă uscată fiind eu, și – străină minune – mă răcoresc nears, ca rugul de demult, care, aprins fiind, nu se mistuia” (Rugăciunea a VII-a înainte de Sfânta Împărtășire) și rugându-se ca „foc și lumină să-mi fie mie primirea preacuratelor și de viață făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor și luminându-mă peste tot, spre cuvântarea de Dumnezeu cea adevărată” (Canonul Sfintei Împărtășiri, Cântarea a III-a).
Lumânarea semnifică și sufletul omului
La Botez, lumânarea pe care o ține în mână nașul este aprinsă imediat după afundarea în apă, în același timp când nașa primește de la preot pruncul nou creștinat într-o pânză albă, iar strana cântă troparul „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, mult-Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru.”
La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le țin nașii alături de mirii ce se logodesc și se cunună, ca ele să lumineze calea vieții și ca încredințare că își vor ține legământul de a fi uniți toată viața.
La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna sau la căpătâiul mortului, când acesta își dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci.
Lumânarea semnifică și sufletul omului, atunci când, rugându-ne pentru cei apropiați nouă, aprindem câte o lumânare la Biserică, la vii și la morți, rostind în taină numele lor.
(Alexandru Mândru, sursa: www.ziarulumina.ro)