Lumânarea în tradiția Bisericii Ortodoxe

Din punct de vedere simbolic, lumânarea concentrează în sine o multitudine de înțelesuri, legate de Persoana și lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Așa se face că, atunci când aducem această jertfă în sfintele lăcașuri de închinare, facem dovada „credinței care luminează mintea întru cunoașterea luminii spirituale și a iubirii sfinte care încălzește inima și înalță sentimentul nostru de adorare către Cel Preaînalt“. Ca obiect liturgic, lumânarea se aprinde atât pentru pentru cei vii, cât și pentru cei morți, fiind folosită în aproape toate sfintele slujbe.
„Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor.“ Iată un îndemn pe care mulți dintre frații noștri, astăzi, mai mult ca oricând, nu mai doresc să îl ia în seamă. Mulți sunt cei care, la ceas de întuneric, încearcă să stingă din sufletele noastre și ultima licărire de lumină. Și orbiți parcă din ce în ce mai mult de întuneric, fără pricepere și fără de minte nesocotesc mulțimea bunătăților pe care Părintele nostru Cel Preaîndurat le revarsă din belșug asupra lumii.
Întru luminarea credinței
Prezența lumânării în viața fiecărui creștin se justifică odată cu primirea Sfântului Botez. Legată de acest eveniment, etimologia cuvântului „luminare“ (lat.: „luceo, lux, lucere“ – „a luci, a lumina“, gr.: „fotismos“ – „luminare“), în fapt vechea denumire a Tainei, constituie un important suport pentru rolul și importanța eclesială a lumânării.
Sfânta noastră Biserică a așezat dintotdeauna lumina ca pe o haină pe umerii celor pe care i-a și primit la sânul ei, pecetluindu-i cu numele de creștini. „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu Lumina ca și cu o haină“, spune cântarea de după întreita cufundare în apă a pruncului. Întru această însoțire dumnezeiască ne facem părtași adevăratei credințe, purtând lumina harului ca pe o podoabă întru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Primind această haină, nu mai trăim în întuneric, întrucât am devenit fii ai Luminii.
Taina Botezului se face pentru „cel ce vine la luminare“ cuptor curățitor de patimi, lămurindu-l pe credincios precum aurul în topitoare, așa cum a vestit oarecând proorocul: „Căci El este ca focul topitorului și ca leșia nălbitorului. Și El se va așeza să lămurească și să curețe argintul; El va curăța pe fiii lui Levi și-i va lămuri ca pe aur și argint, și vor aduce Domnului jertfă întru dreptate“ (Maleahi 3, 2-3). Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre proorocii Vechiului Legământ, a arătat că Domnul „va boteza cu Duh Sfânt și cu foc“ (Mt. 3, 11), înțelegându-se de aici dimensiunea eshatologică a Tainei. Așadar, Botezul se face „trecere din lumea întunericului, unde stăpânește diavolul, în împărăția luminii, unde domnește Hristos, Cel ce este «lumina vieții» (In. 8, 12), și «luminează pe tot omul care vine în lume» (In. 1, 9). De aici înainte cei botezați «sunt fii ai luminii și fii ai zilei, nu mai sunt ai nopții, nici ai întunericului» (I Tes. 5, 5)“ (Ene Braniște, „Liturgica specială“, p. 303). Tradiția primelor veacuri creștine confirmă din plin acest adevăr, Botezul fiind numit „luminare“, iar candidații la Botez, „cei către luminare“, formulă folosită și astăzi în Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.
Lucrarea lăuntrică a harului
Viața creștinului botezat se găsește într-o permanentă legătură cu harul Duhului Sfânt care se revarsă din belșug peste ea. Aceste înțelesuri, de multe ori dincolo de puterea noastră de pricepere, ni se descoperă în chip simbolic în „taina lumânării“. Ea ne este alături din primele ceasuri ale vieții, preînchipuind „lumina interioară a harului împărtășit prin botez și candela faptelor bune cu care noul botezat îl va întâmpina pe Mirele Ceresc, ca și fecioarele cele înțelepte din pilda evanghelică“ (Sfântul Grigorie Teologul, Cuv. 40 la Sfântul Botez, p. 24 – PG, t. 36, col. 381 B). În același fel putem înțelege rostul făcliilor aprinse pe care nașii le poartă în timpul Tainei Sfintei Cununii, ele fiind simbol al „curăției mirilor și al luminii darului dumnezeiesc“ (Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Despre Sfintele Taine“, p. 181).
Întreaga configurare simbolică a lumânării este întărită practic de taina materiei din care este alcătuită. Astfel, ținând cont de faptul că lumânările noastre sunt confecționate din ceară curată, liturgiștii Bisericii noastre au adus următoarele explicații: „Ceara se culege de albină din cele mai curate și binemirositoare flori, iar albina era considerată de cei vechi tipul virginității. De aceea, ceara simbolizează trupul lui Hristos, fructul corpului Sfintei Maria, fecioarei celei pline de mireasma tuturor virtuților“ (Vasile Mitrofanovici, Teodor Tarnavschi, Nectarie Cotlarciuc, „Liturgica Bisericii Ortodoxe“, p. 239). De aceea Biserica a respins concepția păgână conform căreia materia este rea în sine, „nefăcând niciodată disociere între spirit și materie“. Prin Dumnezeiasca Sa Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a refăcut statutul pervertit al lucrurilor create, unirea Sa cu creatura devenind astfel „taina atotcuprinzătoare a mântuirii noastre“ (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă“, vol. III, ed. a II-a, p. 8). Iată cum, prin mijlocirea lucrului mâinilor Sale, Dumnezeu descoperă omului înțelepciunea celor mai presus de înțelegere.
Temeiuri patristice
Dovezi grăitoare pentru întrebuințarea lumânării în Biserică putem găsi încă din cele mai vechi timpuri. Pe lângă fundamentul biblic al simbolisticii sale, lumânarea a fost folosită în mod concret în cult încă din anul 250. Din însemnările papei Corneliu al Romei aflăm că „între clericii inferiori erau și acoluții, ca ajutători cei mai apropiați ai episcopilor și preoților, și printre alte atribuții ei aveau și pe aceea de a aprinde lumânările“. La rândul său, Sfântul Grigorie al Nyssei confirmă originea creștină a acestei practici, legând-o de înmormântarea surorii sale Macrina. „Pe de o parte – spune Sfântul Părinte – mergeau înaintea noastră, în ordine obișnuită, nu puțină mulțime de diaconi și clerici mai mici, care purtau în mâini făclii de ceară“. Totodată, canoanele 3 și 72 din Constituțiile Apostolice statornicesc ca la Sfântul Altar „să nu se aducă altceva decât untdelemn pentru candelă și tămâie“, precum și „pedepsirea aceluia care ar lua din sfânta biserică ceară sau untdelemn“. Sfântul Ciprian al Cartaginei vede lumânarea ca simbol al Mântuitorul Iisus Hristos, El Însuși fiind „Lumina cea neapropiată“. „Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui și la sfârșitul zilei“ – spune Sfântul Părinte – „căci Hristos este soarele cel adevărat și ziua adevărată. Și apunând și (sfârșindu-se) ziua luminii, când ne rugăm și cerem ca să vină peste noi iarăși lumina, implorăm venirea lui Hristos, Cel ce ne va da darul vieții veșnice“ („Despre Rugăciunea Domnească“, în PSB III, București, 1981, p. 485).
„Călăuză pe drumul de veci“
În înțeles practic, rostul și importanța lumânării în biserică se descoperă în jertfa pe care fiecare creștin o aduce pentru viața sa și pentru pomenirea celor adormiți „întru nădejdea vieții veșnice“. Lumânarea îl însoțește pe cel ce merge să se întâlnească cu Hristos în Taina Sfintei Împărtășanii, dar și după primirea cuminecării. Așezată în mâna răposatului ea devine „călăuză pe drumul de veci“. Această credință, aproape „ancestrală“ în tradiția poporului nostru, este foarte frumos consemnată de poetul George Coșbuc în poezia de inspirație populară „Moartea lui Fulger“: „Și-n loc de galben buzdugan/ Făclii de ceară ți-au făcut/ În dreapta cea fără temut … / Cu făclioara pe-unde treci/ Dai raze negrelor poteci/ În noaptea negrului pustiu …/ Pe-un drum de veci“ („Balade și idile“, Ed. pentru Literatură, colecția „Clasici români“, 1958).
(diac. Ioniță APOSTOLACHE, sursa: Ziarul Lumina)