Lucrarea mântuirii. Cât e de la Dumnezeu și cât e de la mine?

Vin la biserică oameni care cred că e suficient să dea pomelnice și să se roage preoții pentru ei, ca să li se „rezolve” problemele. Sau care cred că dacă împlinesc din punct de vedere formal toate exigențele privitoare la post, rugăciune, participare la slujbe, spovedanie etc., e suficient spre a se mântui. Aceasta este o viziune de sorginte magică. Conștient sau nu, ei minimalizează rolul omului, crezând că Dumnezeu lucrează în lume într-un mod abuziv și solitar, fără a ține cont de libertatea omului. Aici regăsim mare parte dintre cei ce se consideră credincioși, dar care nu se străduiesc să aprofundeze relația cu Dumnezeu. Sunt un soi de „creștini de duminică”.
Alții, dimpotrivă, spun că nu au nevoie nici de preoți, nici de Biserică, întrucât ei Îl au pe Dumnezeu în suflet. Sau consideră îndeajuns faptul că nu fac nimic rău, ci se străduiesc să facă bine pe pământ. Unii ca aceștia sunt stăpâniți, fie că realizează, fie că nu, de ideea autoîndumnezeirii, cea de care s-au lăsat seduși Adam și Eva, când au gustat din „pomul cunoștinței binelui și răului” (Facerea 2, 17). Astfel de oameni se amăgesc că ar fi suficient faptul că „ei lucrează” în lume. Dumnezeu nu are decât să ia act de aceasta și nu are cum să nu-i recompenseze. Aici putem număra mulți intelectuali sau, în genere, acele persoane ce-și pun mare nădejde în rațiunea lor și care, sub influența umanismului ateu, exacerbează rolul și locul omului în creație.
Evitând cele două extreme, care este calea de mijloc, cea împărătească? Pe de o parte, cuvântul lui Dumnezeu către noi, rostit prin Sfântul Apostol Pavel, este acela că „în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8). Dar dacă mântuirea este „dar al lui Dumnezeu”, atunci înseamnă că eu, primitorul darului, nu am nimic de făcut? Nicidecum. Căci același apostol ne spune: „cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12);„fiind, dar, împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu” (II Corinteni 6, 1). Mai mult, el însuși – supranumit „apostolul neamurilor” – dă mărturie că s-a ostenit mai mult decât ceilalți apostoli ai Domnului, precizând însă: „Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10).
Așadar, mântuirea fiecăruia dintre noi este un proces dinamic, o lucrare teandrică, adică divino-umană. Pentru a înțelege natura paradoxală a acestui proces, ne vom raporta la una dintre notele filocalice ale Părintelui Dumitru Stăniloae: „Este cu neputință a se separa, practic, între contribuția omului și a lui Dumnezeu în binele ce se săvârșește. Sinergia se arată ca un tot divino-uman. Nu se poate spune care începe mai întâi și care dă mai mult. Întreaga faptă bună e și a omului, și a lui Dumnezeu. Se spune că omul dă înclinarea spre bine, iar Dumnezeu dă puterea împlinirii lui. Dar și înclinarea de fapt a omului e produsă de Dumnezeu. Însă nu fără contribuția omului. Căci libertatea omului ar putea înclina și spre rău, cu tot ajutorul lui Dumnezeu. Iar puterea cu care se face binele nu e numai a lui Dumnezeu, ci și a omului. Chiar în puterea omului e și puterea lui Dumnezeu și în folosirea puterii lui Dumnezeu e și efortul omului. Binele făcut prin om e produsul omului întipărit de Dumnezeu, sau al omului îndumnezeit, și al lui Dumnezeu coborât la nivelul omului, umanizat, trăind efortul omului. Puterea lui Dumnezeu se slăvește de efortul omului, puterea omului se slăvește prin întărirea ei prin puterea lui Dumnezeu” (nota 992 a Părintelui Dumitru Stăniloae la Sfinții Varsanufie și Ioan, „Scrisori duhovnicești”, volumul XI din Filocalia, Editura Humanitas, București, 2009, p. 580).
Faptul că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu nu constituie un îndemn la lenevire sau la pasivitate. Eu trebuie să mă pregătesc spre a putea primi acest dar. Vorba românească din bătrâni spune că: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă”. Prin lucrarea faptelor bune, prin împlinirea poruncilor evanghelice – nu singur, ci cu ajutorul harului dumnezeiesc –, eu îmi arăt disponibilitatea de a primi darul lui Dumnezeu și mă pregătesc spre a fi capabil să lucrez cu acest talant. Adică, „îmi deschid traista”. Aceasta este partea mea de lucrare. Pe măsură ce harul mântuirii îmi umple ființa, eu devin capabil de a lucra mai mult, devenind împreună-creator și având îndrăzneala cea bună înaintea lui Dumnezeu. Mărturie ne sunt viețile atâtor sfinți.
Că mila lui Dumnezeu este mult mai mare decât disponibilitatea noastră de a primi darurile Sale, rezultă din unele minuni relatate de Evanghelii. A înviat, spre exemplu, pe fiul văduvei din Nain (v. Luca 7, 11-16), deși nimeni nu i-a cerut acest lucru și nici nu a dovedit cineva că ar avea credința că El poate să-l ridice din morți. Cu alte cuvinte, ai spune că a fost o „minune gratuită”. În fapt, durerea și lacrimile acelei văduve, care-și pierduse singurul reazem, pe acel tânăr numit ca „singurul fecior al maicii sale”(Luca 7, 12), constituiau terenul prielnic peste care Mântuitorul putea să reverse harul Său. În alte situații, El nu a putut face nici minuni mai mici de atât. În Nazaret, „în patria Sa” (Marcu 6, 1), cei ce-L știau ca „teslarul” și „fiul Mariei” (cf. Marcu 6, 3) au refuzat să creadă în El „și n-a putut acolo să facă nici o minune decât că, punându-și mâinile peste puțini bolnavi, i-a vindecat” (Marcu 6, 5). Astfel, pentru a primi harul și ajutorul lui Dumnezeu e nevoie, la limită, ca cel puțin să nu ne împotrivim acestei iubiri, să nu refuzăm darul Său.
„Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9, 40). De aceea, la Judecată nu vom avea cuvânt de îndreptățire când vom fi întrebați nu atât de ce nu am lucrat noi binele pe pământ, ci de ce nu am lăsat măcar pe Dumnezeu să lucreze prin noi sau de ce ne-am împotrivit a primi darurile Sale. Cu adevărat, înfricoșător e să răspunzi la așa ceva!
(Pr. Constantin Sturzu, Sursa: Doxologia.ro)