Lucrarea harului Duhului Sfânt în „adâncul de taină“ al sufletului creștin

Prezența Duhului Sfânt în sufletul credinciosului este o prezență tainică, mistică, ascunsă, iar prin împlinirea virtuților, ea devine una descoperită, lucrătoare, efectivă. El este acel „Cineva“ mai interior nouă înșine chiar și decât firea noastră, mai profund și mai adânc chiar și decât inima noastră. El este Cel care restabilește cu adevărat și în duhul unei depline libertăți firea noastră, chipul dumnezeiesc din ea și îl înalță la cele mai înalte culmi ale asemănării cu Dumnezeu. Căci harul Duhului Sfânt nu desființează puterea firii și nici nu limitează libertatea ei, ci o întoarce pe aceasta de la calea contrară ei însăși, la întrebuințarea potrivit firii sale, a tuturor puterilor ei, o readuce pe calea potrivită firii sau conformă firii și, acolo unde întâlnește dor și nevoință spre mântuire, o înalță, pe calea mai presus de fire, la înțelegerea celor dumnezeiești.
Aceiași duhovnicești Părinți ne învață că fiecare își este măsură a lucrării harului în sufletul și în viața sa, fiecare dobândește darurile Duhului Sfânt pe măsura credinței și după dispoziția din sufletul lui. Omul este, astfel, „distribuitorul propriu al harului“, iar măsura împărțirii darurilor „e măsura credinței fiecăruia“. Între ostenelile creștinului și „bunăvoirea“ harului este o legătură duhovnicească intrinsecă. În măsura în care lucrăm poruncile și lăsăm să transpară în viața noastră această prezență mai presus de orice realitate, și harul își arată în viața noastră roadele sale binefăcătoare.
Celor care duc o viață creștină înaltă, în ascultare de un părinte duhovnicesc, în adânc de smerenie, și se ostenesc spre lucrarea acestor porunci, harul dumnezeiesc li se face „mamă“. Ei simt real necesitatea, prezența, ajutorul și dulceața lui.
Dimpotrivă, o viață de păcat, neconformă Evangheliei și poruncilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, ne face să „întristăm“ și să „stingem“ lucrarea Duhului Sfânt în inima și în mintea noastră, care duce la „lepădare“ din partea harului, prin care omul, lucrător al voii proprii, se înstrăinează tot mai mult de frumusețea viețuirii creștine și trăiește în universul îngust și inferior al patimilor sale. El este lipsit de ajutorul dumnezeiesc, dar nu și de asistența harului, putând să redea, oricând, transparența și eficacitatea acestei prezențe și lucrări dumnezeiești, prin reconsiderarea și restabilirea situației sale harice, prin smerenie și pocăință, urmată de lucrarea poruncilor Evangheliei.
Așadar, de voia fiecăruia dintre noi și de modul în care ne exercităm libertatea noastră personală, spre săvârșirea păcatului sau spre deprinderea virtuții, depinde intensitatea lucrării harului în noi. Cei care, cu credință, urcă treptele făptuirii creștine sunt înfiați sau suportă „înfierea în Duh“. Cei care se fac, prin necredință și nepurtare de grijă, nelucrători ai poruncilor se lipsesc de lumina și de ajutorul Duhului Sfânt. Prin voia noastră deci putem deveni „mădulare ale lui Hristos“ și „temple ale Duhului Sfânt“, sau să facem această prezență nesimțită, nelucrătoare, nemișcată în viața noastră, iar noi, devenind în acest fel neputincioși, să ne împărtășim de har și neîmpliniți duhovnicește.
La începutul lucrării noastre duhovnicești, ne învață Sfânta Biserică, harul Duhului Sfânt ne dă imboldul, nădejdea și puterea să pornim pe calea strâmtă și aspră a viețuirii creștine. La mijlocul acesteia, adică atunci când ne simțim mai în calea duhurilor răutății, în bătaia păcatelor și patimilor, ne dă puterea ca, privind la drumul făcut, la frumusețile deja dobândite, să dorim să înaintăm și mai mult în acest univers minunat și dumnezeiesc al virtuților creștine, pentru ca apoi, viața noastră, trupul și sufletul nostru să fie un loc al prezenței, iradierii și lucrării culminante a harului, să trăiască o „liniște fericită“, efect al gustării „dulceții“ harului.
Prin urmare, mântuirea este o lucrare permanentă de colaborare cu Hristos, Cel sălășluit tainic în adâncul sufletului nostru, din chiar clipa Botezului creștin, și cu darurile Duhului Sfânt revărsate plenar asupra lui, prin actul Sfintei Taine a Mirungerii. Măsura descoperirii, trăirii, simțirii și rodirii acestei legături spirituale devine însăși expresia și garanția mântuirii personale.
Biserica – „Stâlp și temelie a adevărului“ (I Tim. 3, 15), loc al păstrării și împărtășirii harului
Praznicul Rusaliilor, ca moment al întemeierii Bisericii, ne descoperă, totodată, valoarea eclesială și sacramentală a mântuirii. Roadele obiective ale jertfei răscumpărătoare, asumate de Mântuitorul Hristos, se însușesc deplin în Biserică, cerul coborât pe pământ și în sufletele noastre.
În Biserică și prin intermediul sfințiților ei slujitori, sunt revărsate asupra lumii darurile sfințitoare ale Duhului Sfânt. Rânduielile și lucrările bisericești, Sfintele Taine, culminând, toate, în Sfânta Liturghie, centrul și inima credinței ortodoxe, reprezintă mijloacele vizibile de împărtășire a harului dumnezeiesc sfințitor, spre „buna întocmire“ a lumii și spre urcușul duhovnicesc și mântuirea sufletului uman.
Fiecare astfel de lucrare bisericească începe cu o invocare a prezenței și lucrării desăvârșitoare a Sfântului Duh, socotit a fi „Împărat Ceresc“, „Mângâietor“, „Duh al Adevărului“, „Vistier al bunătăților“ și „Dătător de viață“, „Bun“, a Cărui sălășluire în sufletul creștin conduce spre curățirea de toată întinăciunea și spre mântuire.
Prin aceasta, Biserica este, cu adevărat, corabia mântuirii noastre, pe care creștinul este chemat să străbată marea vieții acesteia, avându-L drept Cârmaci pe Mântuitorul Hristos. Prin fiecare nouă biruință împotriva păcatului și prin fiecare nouă virtute dobândită, el se apropie de Izvorul și ținta lor – Hristos Domnul – și de Cel care pe toate le „plinește“ și le desăvârșește – Sfântul Duh. Ținta este și cale, osteneala este răsplată în sine însăși, pentru că fiecare virtute nu doar că îl apropie pe om de țărmul fericirii celei veșnice, dar îi este propria ei răsplată.
Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, amintindu-ne evenimentele istorice ale trimiterii Mângâietorului în lume și al întemeierii Bisericii, constituie actualizarea, în viața noastră, a evenimentului Cincizecimii, o reală „cincizecime“ personală, care trebuie să ne conducă spre descoperirea și fructificarea darurilor oferite cu infinită dragoste de către Dumnezeu, în Hristos și în Biserică.
(pr. prof. dr. Ioan C. TEȘU, sursa: Ziarul Lumina)