Chiar de curând, de când cu reeditarea cărților lui Ioan Chirilă, citeam despre preinfarctul suferit de Mircea Lucescu la începuturile sale în fotbalul italian, în cartea cu același nume cu al articolului de față. În același timp, îmi aminteam că în acele vremuri nu fusesem foarte îngrijorat pentru viața antrenorului român. E tânăr, îmi spuneam, o să-și revină. Oricine poate avea o cădere din cauza stresului. Bagatelizam cu inconștiența propriei tinereți o problemă fatală chiar și pentru fotbaliști activi, după cum se va vădi cu vârf și îndesat în anii următori. Dar dacă atunci s-ar fi produs drama, nimic nu ar mai fi fost la fel în fotbalul românesc.
Chiar dacă Iordănescu a fost votat antrenorul secolului, el este mai mult o glorie locală. Ieșirile sale la arabi sau la greci au contat mai degrabă la nivelul conturilor personale. În schimb, prin ceea ce a făcut în acești aproape 20 de ani, Lucescu senior a căpătat inclusiv respectul foștilor adversari. Acum, la peste 60 de ani de viață și peste jumătate de veac de carieră, nici măcar nu-mi pot imagina un Lucescu ieșit la pensie, necum dispărut dintre noi. Dar când acest fapt ineluctabil finalmente se va împlini, nu vom mai avea la ce ne raporta. Căci între Lucescu și restul lumii antrenorilor români se cască o prăpastie. Și nu la trofee mă refer, la care alții ar putea ieși în avantaj, ci la metodă. Mircea Lucescu este un meseriaș născut, nu făcut.
În fine, vorba din vechime a unui mare antrenor englez, totul e bine când se termină cu bine. Cu speranța că poate contează, pentru a suplini hachițelor inimii lui, pentru Lucescu bat destule inimi ale compatrioților săi.
