Luca Arbore – Pomenire la 500 de ani de la jertfa sa

De ce vorbim astăzi despre Luca Arbore și cine a fost el? Luca Arbore este unul dintre cei câțiva oameni împreună cu care Ștefan cel Mare și Sfânt (1438- 2 iulie 1504) a condus Moldova (1457-1504), după 1486, și i-a dat forța de a a-și impune credința, spiritul, identitatea, nu doar în fața extraordinarelor amenințări de la sfârșitul secolului al XV-lea, începutul secolului al XVI-lea, ci în toată istoria complicată ce a urmat, până astăzi. După moartea lui Ștefan cel Mare, în 1504, și până când este ucis, pe 23 aprilie 1523, timp de 19 ani, Luca Arbore joacă rolul celui mai important boier moldovean din Sfatul domnesc, cu cea mai mare influență și autoritate. El se află fie în poziția de principal sfătuitor și chiar de locțiitor al voievodului Bogdan al III-lea (1504-1517), succesorul și fiul lui Ștefan cel Mare, pe care îl ajută prin intervenție fermă să fie recunoscut ca domn al Moldovei, în ultimile zile de viață ale lui Ștefan, când o parte dintre boieri, susținuți de Puterea Otomană, încearcă să impună alt pretendent la tron. Aceasta era voința lui Ștefan cel Mare și Luca Arbore face ca ea să fie respectată, asumându-și dușmănia opozanților și riscul de a fi ucis. Mai mult, pe timpul întregii domnii a lui Bogdan al III-lea, devine omul lui de încredere, acela care îl protejează de ostilitatea boierilor și care îi transferă cu înțelepciune viziunea politică ștefaniană.
După moartea prematură a lui Bogdan al III-lea, în 1517, Luca Arbore își tine promisiunea de a-l ocroti și de a-l educa pe fiul minor al Bogdan, uns domn copil fiind. De aceea, cu acordul Sfatului domnesc, Luca Arbore se află la conducerea efectivă a Țării Moldovei, în calitate de tutore al lui Ștefăniță vodă, între 1517-1522. Așa cum Ștefan cel Mare știa că trebuie să fie înainte de toate apărătorul ortodoxiei și păstorul sufletele moldovenilor săi, la fel gândește și Luca Arbore. După moartea domnitorului, în anii când a fost răspunzător pentru pentru politica externă a Moldovei și în fruntea mai multor acțiuni militare, slujindu-i pe Bogdan al III-lea și Ștefăniță vodă, Luca Arbore va avea întotdeauna aceeași viziune și aceeași fermitate în toate deciziile și intreprinderile sale. Pentru că nu a vrut să abdice nici o clipă de la această credință, a păstrării autonomiei politice a Moldovei, pentru a asigura țării deplina independență religioasă și spirituală, va plăti cu viața. Partida boierilor veleitari și corupți, dispuși să sacrifice autonomia Moldovei în fața Puterii Otomane, va reuși, prin viclenie și minciună, să îl influențeze grav pe Ștefăniță vodă. Luca Arbore moare ucis fără judecată, acuzat de o trădare inventată, împreună cu cei doi fii ai săi mai mari, pe data de 23 aprilie 1523. Așa cum vorbesc cronicile, în primul rând cea a lui Grigore Ureche, Ștefăniță vodă, cel crescut ca un fiu de Luca Arbore, poruncește decapitarea sa și a feciorilor săi, fără de judecată, la un an de la preluarea efectivă a conducerii Moldovei, pe motiv de trădare. Dar, despre a cui trădare este vorba? Putea fi Luca Arbore un trădător?
De fapt, Luca Arbore s-a opus, în 1522-1523, cu fermitatea lui deja cunoscută în epocă, unui proces istoric grav, alimentat și condus cu maxim efort de Poarta Otomană, dar accelerat de corupția internă. Luca Arbore s-a opus politicii otomane de schimbare masivă a tratatelor încheiate de Ștefan cel Mare, prin care regimul suzeranității otomane era limitat clar, în cadrele specifice statutului medieval al țărilor mici, aflate sub protectoratul puterilor mai mari. El s-a împotrivit schimbării regimului de suzeranitate. A fost împotriva măririi tributului, s-a opus intervenției otomane în desemnarea domnilor și în toată politica internă, s-a opus pierderilor teritoriale forțate. Din acest motiv a fost trădat de boierii trădători, care aleseseră să servească interesele turcești, și nu pe cele ale propriei țări. În final, Luca Arbore a fost trădat de chiar Ștefăniță vodă, acela pe care îl crescuse la sânul său.
Trădătorii sunt, așadar, alții, nu Luca Arbore. Luând în considerare inteligența și uriașa sa experiență politico-militară și diplomatică, este ușor să presupunem că Luca Arbore a fost perfect conștient de ceea ce se pregătea în 1523 contra lui și a familiei sale. A ales în deplină cunoștință de cauză jerfa proprie. Alternativa era să îl ucidă pe Ștefăniță și să preia tronul Moldovei. Ȋnsă, între sacrificiul personal și sacrificarea legământului de credință față de Ștefan cel Mare, între a ucide și a se lăsa ucis, între a înmulți răul și a-l învinge prin credință, Luca Arbore face alegerea marilor creștini – jertfa hristică. Decapitarea lui Luca Arbore și a fiilor săi mai mari, pe data de 23 aprilie 1523, acum 500 de ani, a declanșat o adevărată rebeliune armată în rândul boierilor revoltați de o asemenea nedreptate, care încalca pentru prima oară extrem de grav drepturile personale ale marii boierimi din Moldova. Momentul 1523 devine astfel o răscruce dramatică în istoria Moldovei. Aceste împrejurări tragice vor transforma ireversibil raporturile dintre aristocrația Moldovei și instituția domniei, în toate secolele ce vor urma, așa cum demonstrează istoricii.
Luca Arbore, numit cel mai adesea Arbure în transcrierea contemporană lui, ori chiar Herborusz, în corespondența străină a epocii, s-a născut pe la jumătatea secolului al XV-lea, în Moldova, probabil în jurul anului 1460, dacă ținem cont de tot ce se cunoaște în acest moment despre viața sa. Așadar data exactă a nașterii sale rămâne incertă. Ȋn schimb, știm că a murit pe 23 aprilie 1523. Istoricul Maria-Magdalena Székely, împreuna cu alți specialiști, Valentina Eșanu, Virgil Pâslariuc, prin cercetarea atentă a documentelor păstrate în arhivele românești, polone, maghiare demonstrează fără dubii ceea ce se știa din tradiția orală despre originea lui Luca Arbore. El face parte din familia directă a domnitorului Ștefan cel Mare. Era nepotul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, fiul unuia dintre frații săi, Cârstea. Doamna Oltea Maria, legendara mamă a lui Ștefan cel Mare, era și bunica lui, mama tatălui său. Această apartenență este esențială în reconstituirea biografiei lui Luca Arbore. Plecând de la această legătură familială, putem înțelege afirmarea lui Luca Arbore, relația lui de excepțională încredere cu Ștefan cel Mare, privilegiile evidente pe care le-a avut, dar și încercările limită prin care a trecut, educația lui foarte rară în acea vreme și, nu în ultimul rând, asprimea cu care este îndelung evaluat de chiar unchiul și domnitorul lui, înainte să i se încredințeze cele mai puternice poziții în structura de conducere a Moldovei, între 1486-1504 și, apoi, între 1504-1523. Putem, astfel, descoperi logica deciziilor sale, putem interpreta într-o lumină semnificativă cauzele evoluției lui sociale și politice, motivația marilor responsabilități cu care a fost însărcinat de Ștefan cel Mare și de moștenitorul lui, Bogdan al III-lea. Putem, pe de altă parte, înțelege zgârcenia cu care sunt reflectate ori chiar trecute sub tăcere acțiunile sale, de cronicarii moldoveni, poloni, maghiari, munteni, turci. Dăm un conținut mult mai aproape de adevăr sau, poate, chiar coincident adevărului despre gloria, discretă totuși, a lui Luca Arbore și despre moartea sa fulgerătoare. De ce? Luca Arbore trăia într-o lume creștină medievală, moștenitoare și continuatoare a lumii bizantine, unde familia și neamul erau valorile fundamentale, puse întotdeauna sub semnul credinței în Dumnezeu, al dragostei față de Hristos și al respectului absolut față de moștenirea sacră: tradiția ortodoxă. Ȋn acea lume, devotamentul total față de neam și familie reprezenta regula de aur a modului de a gândi și de a acționa. Era o lume așezată profund ierarhic, unde domnitorul era Stăpânul. Sub ascultarea, ocrotirea și călăuzirea lui trebuiau să se pună în primul rând toți membrii familiei sale, apoi toată boierimea, tot poporul. Ȋncălcarea acestei mentalități însemna ostracizarea definitivă a trădătorului și a familiei sale. Deci, ca să înțelegem viața și alegerile cunoscute ale lui Luca Arbore, trebui să îl privim permanent prin prisma raporturilor lui cu Ștefan cel Mare, care este simultan capul familiei sale și domnitorul neamului său.
Ștefan cel Mare l-a ales pe Luca Arbore dintre toți nepoții săi, din familia lui numeroasă, cu siguranță datorită inteligenței excepționale a lui Luca, dar și datorită marii sale capacități de acțiune, nu în ultimul rând datorită fidelității sale absolute față de domnitor și față de angajamentele luate în orice împrejurare. Luca Arbore știe că este un Mușatin. Este crescut cu această conștiință. Neamul Mușatinilor întemeiază Moldova și o transformă într-o țară a ortodoxiei luptătoare și mărturisitoare. Dar, Luca Arbore își asumă fără ezitare că nu va pretinde niciodată tronul Moldovei și că îl va sluji întotdeauna pe domnitorul acesteia, acela uns de Dumnezeu, tocmai pentru a sluji, din poziția lui, idealul Mușatinilor. Luca Arbore învață mai multe limbi și viziunea politică a lui Ștefan cel Mare, devenind diplomatul acestuia. Pleacă în mai multe incursiuni diplomatice foarte dificile, cu polonii, cu rușii, cu tătarii, motiv pentru care este evocat în cronicile din epocă. Devine membru al Sfatului domnesc și un bun strateg militar. Cunoaște bine atât politica vremii sale, cât și cultura ortodoxă, arta creștină. Este, în același timp, o conștiință mistică, un om credincios, un mare luptător și un aristocrat rafinat, bun cunoscător al civilizației bizantine, dar și al culturii gotice.
Ca să îl înțelegem mai bine, evocăm cea mai dramatică perioadă din viața sa foarte încercată, dar și cea mai glorioasă. Ȋn august 1497, regele Poloniei Ioan Albert (1459-1501) trece Nistrul cu o armată numeroasă, și se îndreaptă spre Suceava, cu intenția de a-și face Moldova vasală, prin înlăturarea lui Ștefan cel Mare de la tron. Convins de planurile viclene ale regelui polon, Ștefan cel Mare pleacă din cetatea Sucevei spre Roman, unde poruncise să fie adunată oastea, ca să organizeze de acolo apărarea Moldovei, bătălia care va urma, în Codrii Cosminului. Regele Ioan Albert profită de plecarea lui Ștefan cel Mare și atacă cetatea de scaun a Moldovei pe 26 septembrie. Asediul durează trei săptămâni, așa cum se arată laconic în Letopisețul anonim al Moldovei. Luca Arbore, portarul Sucevei, organizează apărarea și respinge eroic atacul. Mai mulți cronicari poloni dau detalii despre bătălie, impresionați de eroismul sucevenilor și de strălucita strategie de apărare concepută de Luca Arbore. Unul dintre ei, Bernard Wapowski, cu uimire și admirație nereținută, evocă extraordinara desfășurare de forțe sub zidurile Sucevei și rezistența supraomenească a oștenilor de sub comanda lui Luca Arbure:
“După ce s-au întins corturile la Suceava și după ce s-a așezat tabăra în formă de cerc, începură să așeze mașinile pentru dărâmarea cetății, care era durată din ziduri tari. Se întrebuințară la această împresurare mai multe tunuri, dintre care două mai ales erau de o mărime uimitoare. Unul era tras de 40, celălalt de 50 de cai. Cetatea era întărită cu o garnizoană foarte puternică și se apăra cu o foarte mare bărbăție. (subl. n.) Ce se dărâma ziua, noaptea puneau soldații din garnizoană la loc. În cele din urmă, se făcu în zid o mare deschizătură, pe care moldovenii o astupară cu stejari bătuți cu noroi și cu alte lucruri. Și aveau și ei tunuri și alte mașini de război.”
Printr-o interpretare documentată a unei scrisori din 1504 a regelui Alexandru al Poloniei(1461-1506), fratele lui Ioan Albert, adresată episcopului de Warmia, cu atenție la împrejurările bătăliei pentru cetatea Sucevei, istoricii de azi arată că Luca Arbore s-a întâlnit în timpul asediului cu Ioan Albert, pentru negocieri, refuzând categoric să capituleze. Regele polon i-a întins atunci o cursă portarului Sucevei, spune scrisoarea:
“Căci mare este printre moldoveni vrajba și dezbaterea, pe cine să ridice la domnie, adică pe Bogdan, fiul domnului, sau pe un alt moldovean, căpitanul Sucevei numit Arbure, căruia fratele nostru, răposatul rege Albert, fiind în Moldova și asediind cetatea Sucevei, i-a întins o cursă și l-a atacat având asupra aceluia bănuiala că ar avea ambiții la domnie.”
Este evident că Ioan Albert i-a propus lui Luca Arbore să îl trădeze pe Ștefan cel Mare, în schimbul tronului. Dar Luca Arbore a respins viclenia regelui polon. Drept răsplată, acesta a încercat să îl captureze și să îl ucidă, fără să reușească. Este memorabil răspunsul dat de Luca Arbure regelui Ioan Albert, consemnat într-o cronică lituaniană a vremii. Cuvintele apărătorului cetății de scaun a Sucevei arată măsura adevărată a virtuții sale, curăția inimii și tăria spiritului:
“Află sigur că noi, domnului nostru și cetății sale nu-i putem fi trădători, căci al nostru domn, Ștefan voievod este în câmp cu oastea sa; dacă vrei, du-te, învinge-l, iar atunci cetățile și toată țara lui vor fi în mâinile tale.”
Iată, deci, că Luca Arbure nu era un trădător! Iuda a trădat de prima dată. Putem asemăna întâlnirea dintre Luca Arbure și regele polon cu întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos și diavol, pe muntele din pustiul Carantaniei, când diavolul îi pune în față împarățiile lumii și slava lor. Mântuitorul Hristos refuză, spunând să te închini numai Domnului Dumnezeului tău și Lui singur să-I slujești. Asemenea și Luca Arbure refuză vehement orice act de trădare care îi este pus în față de regele polon. Dacă Luca Arbure era un tradător, putea folosi multele prilejuri de trădare pe care le-a avut cât timp l-a slujit pe Ștefan cel Mare și apoi pe Bogdan al III-lea, pe domnul minor Ștefăniță. Când vorbim, însă, de ascultarea lui Luca Arbore, înțelegem că, înainte de toate, el era ascultător de Dumnezeu și din această lucrare a inimii lui decurge ascultarea față de Ștefan cel Mare și față de fiul și nepotul lui, cărora le-a fost loial toată viața.
Atunci când stai alături de un om ca Măria-Sa Ștefan-Vodă, este la fel ca atunci când stai lângă Hristos. Dacă nu ești curățit în ființa ta, nu poți să Il slujești cu adevărat, pentru că te vei arde. Luca Arbure și-a apropiat credința și virtuțile Voievodului său, ca să le facă ale sale. Iar dacă Dumnezeu a îngăduit decapitarea lui tragică, poate că atunci a fost clipa încununării cerești a lui Luca Arbore, ceasul când el era cel mai pregatit să moștenească Ȋmpărăția cerurilor. Fie ca exemplul lui Luca Arbore să încălzească inimile urmășilor și să ne învețe cum să ne aducem jertfă pentru lume, din dragoste de Dumnezeu.
Luca Arbore, portarul Sucevei Sfântului Ștefan cel Mare, a fost un om rar. Era capabil de cele mai mărețe gesturi. Iar aceste alegeri îl duc în legendă și îi dau carisma părinților întemeietori de patrie, dar și aura eroului care nu se înscrie în nicio paradigmă ultimă. Refuză toată viața limitele unui tipar comun în deciziile prin care naște scenariul profund atipic al existenței sale. Astfel, deși are toate atributele superioare ale conducătorului – viziunea, forța, inteligența și descendența, alege să se pună întotdeauna în slujba și în umbra domnitorului – Ștefan cel Mare, apoi Bogdan al III-lea, Ștefaniță vodă, chiar când este provocat să facă altfel. Ȋngemănare între grandoare și smerenie, Luca Arbore rămâne un om al Măriei- Sale. Nu este niciodată un pretendent la tronul Moldovei, deși contemporani – moldoveni și poloni, văd în el Voievodul, mai ales după moartea lui Ștefan cel Mare. Viața lui a fost marcată de puternice provocări, cărora le-a răspuns de fiecare dată prin sacrificiu, onoare și înțelepciune. Fără compromisuri. Fără trădări.
Ȋntr-o epocă a trădărilor și a comploturilor, Luca Arbore nu trădează niciodată. Dar sfârșește ucis, în chip simbolic, sub acuzația mincinoasă de trădare. De ce? Ȋn 1523, anul morții sale, este cea mai importantă personalitate a Moldovei, vocea cu cea mai mare autoritate, atât pentru moldoveni, cât și pentru poloni, unguri sau otomani. Când Stefăniță Vodă – cel pe care îl crescuse și îl pregătise pentru domnie ca pe propriul fiu – îi cere să părăsească politica de stabilitate și de independența diplomatică construită de Ștefan cel Mare, el nu acceptă. Și plătește, cu viața sa și a fiilor săi, libertatea de a-și asuma demn idealul, adevărul în care crede, dar și virtutea înțelepciunii politice.
Ȋnsă, ca să ne apropiem direct de spiritul lui Luca Arbore, dincolo chiar de istorie, este de ajuns să ne uităm la biserica ctitorită de el. Toată minunata ei frumusețe și trăinicie este o proiecție a inimii profunde a lui Luca Arbore. Dar oferit Mântuitorului, casă a lui Dumnezeu, unde Luca Arbore și-a dorit odihna somnului de veci, biserica Sfântului Ioan Botezătorul este împlinirea unui om iubitor de Hristos. Luca Arbore ne învață cum să ne aducem jertfă pentru lume, din dragoste pentru Mântuitorul. Ne învață ascultarea și despătimirea. De aceea, mereu alături de spiritul tutelar al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, el face parte din memoria cea mai vie a Bucovinei și din moștenirea originară primită de bucovineni.
Protos. Porfirie Pescaru