Luați-vă România înapoi!

În România asta minunată, în sistemul ăsta de nonvalori care ne apasă zilnic, în vrăjeala asta care a devenit sport național, în lipsa asta de omenie specifică vremurilor sunt situații care nu se pot întâmpla decât pe plaiurile mioritice. De multe ori trăiesc senzații ce numai aici pot fi posibile.
Am întâlnit într-o zi un om cu atâta dragoste de Dumnezeu, cu atâta har, încât făcea parcă palpabilă prezența Lui atunci când începea să vorbească. Am cunoscut un cioban dotat cu o inteligență nativă ieșită din comun. Omul păștea oile și citea nu știu ce cursuri de matematică ale unui nepot de al său. În câteva luni a ajuns să rezolve ecuații complicate care l-au lăsat mască pe studentul ce a uitat paginile în podul casei. Am cunoscut un copil atât de talentat la canotaj încât a fost selecționat pentru lotul național, dar din păcate părinții nu-și puteau permite să-l susțină financiar. Am cunoscut o fetiță care cânta extraordinar, avea un dar, un potențial enorm, dar a ajuns la nu știu ce școală profesională. Am cunoscut un om care nu știa cum îl cheamă cu buletinul în mână, dar făcea tâmplărie aproape de perfecțiune. A plecat afară și acum e aproape milionar în dolari. Am cunoscut un băiețel care avea talent la scris. Am citit câteva lucrări de ale sale. Ca să aflu că s-a retras de la școală pentru a avea grijă de frățiorii lui. Că, deh, părinții l-au lăsat cu un bunic senil, fiind plecați la șters la cur babe prin occident. Asta e țara de care vorbim. Țara care nu produce nimic. Țara care a ajuns pepinieră de sclavi pentru degenerații europeni. Țara ai cărei locuitori scotocesc prin pungi în campaniile electorale.
Tot în țara asta luată înapoi de unii care rezistă există situații cum e cea despre care vreau să vă vorbesc acum. Mi-a povestit-o un pacient.
Omul are vreo 28 de ani și muncește zilier prin sat. Fumează. Bea tot felul de licori ciudate, la 10 lei suta de mililitri. Un tip obișnuit, abrutizat de alcool și muncă fizică, dar sincer și sufletist de felul lui.
Într-o seară de sâmbătă a plecat la discoteca sătească. Îmbrăcat frumos, treaz, cu planuri mari de a cunoaște o frumusețe locală. Nu a avut succes, motiv pentru el de a servi câteva pahare. Menționez că a plecat cu bicicleta. Ce dacă era iarnă și zăpadă pe drum? El se descurcă. S-a făcut rangă de beat. Pe la orele 3 în noapte s-a gândit că s-a distrat suficient. S-a urcat pe bicicletă și a început să pedaleze. La primul podeț a căzut. A dat cu mutra de gheață și și-a rupt dinții. Norocul lui că l-a găsit un confrate milostiv care a sunat salvarea. A ajuns la spital, iar un medic buhăit de somn și nervos l-a întrebat:
– De ce nu ți-ai pus, bă, cauciucuri de iarnă la semicursieră? Paștele mă-sii! Mă treziți pentru toți bețivii!
Cu toți nervii, l-a reparat oarecum. Acum omul nostru nu are dinți în gură, dar mi-a explicat că el nu are pretenții de Brad Pit. I-am explicat și eu ca nici pretenții de Alberto Contador să nu aibă. Spre surprinderea mea, auzise de el.
De-a râsu plâsu. Așa trăim. Așa ne comportăm. Mereu din „deznădejdi îi dăm nădejdii hrană”.