„Luarea timpului” înainte de săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite

Atunci când săvârșește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, când poate face preotul rânduiala închinării pe care o face de obicei înainte de îmbrăcarea cu sfintele veșminte? Sau mai face această închinare pentru că Darurile sunt deja sfințite?
În timpul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite preotul și diaconul (dacă slujește și acesta), nu se închină precum la Liturghiile sfântului Ioan Gură de Aur și a sfântului Vasile cel Mare. Aceasta pentru că nu urmează să săvârșeasca Sfânta Liturghie, ci, în mod simplu, să pună înainte, spre împărtășire Darurile deja sfințite. Tocmai de aceea nu se rostește nici rugăciunea cântării Heruvimice „Nimeni din cei legați cu pofte trupești nu este vrednic…”, pe care o recomandă în mod special rugăciunea slujitorului pentru săvârșirea cu vrednicie a Tainei, chiar dacă în anumite manuscrise ulterioare se întâlnește această rugăciune sau alta, referitoare la acest aspect.
La fel și rugăciunea pe care preotul o rostește când se închină: „Stăpâne, Doamne, trimite mâna Ta din Sfânt lăcașul Tău…”, care constituie aspectul principal al acestei mici rânduieli, nu are nici un sens ca pregătire pentru săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite.
În manuscrisele care conțin „Explicațiile” despre săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, preotul și diaconul vin în mijlocul bisericii, fac trei închinăciuni, o metanie întâistătătorului și una la scaunul cel mai de sus și astfel intră în altar.
Conform altor manuscrise, când vine vremea închinării, preotul împreună cu diaconul merg și fac metanie celui mai mare, vin în fața sfintelor uși și fac trei închinăciuni, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!, intră în Sfântul Altar, se îmbracă cu veșmintele preoțești sau preotul vine în fața Sfintelor Uși, închinându-se de trei ori și zicând: Dumnezeule , milostiv fii mie păcătosului! Apoi sărută cu evlavie Sfintele icoane a lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, intră în Sfântul Altar și doar se închină. Sau preotul și diaconul bat împreună metanie egumenului ori în dreptul stranei acestuia. Și, astfel, fac în mijloc trei metanii și în locul cel mai de sus una și, intrând în Sfântul Altar, se îmbracă cu veșmintele obișnuite.
Adică, închinăciunea, conform mărturiilor acestor manuscrise, se făcea într-un mod simplu și arhaic, atât de potrivit cu caracterul „cernit și tânguitor” al Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, așa cum spune Sfântul Teodor Studitul, doar prin metanie la întâistătător (Erminiile acestea se referă la săvârșirea Liturghiei Darurilor în sfintele mănăstiri) și către popor, trei închinăciuni înaintea Sfintelor Uși, în tăcere sau cu rostirea cuvintelor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului…!”, urmate de sărutarea Sfintelor Icoane.
Această rânduială se păstrează din tradiție și astăzi la Sfântul Munte și în bisericile de mir, chiar dacă Molitfelnicele și Liturghierele în circulație trec cu vederea acest aspect, pricinuind astfel nedumeriri preoților noștri care, din întâmplare, n-au învățat de la preoții mai bătrâni sau nu au văzut săvârșindu-se Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.
Cât despre momentul slujbei la care se fac închinăciunile descrise mai sus, Constituțiile și Erminiile manuscris ale Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite precizează, de obicei, timpul în care frații cântă Ceasul al nouălea sau în special după Fericiri, la „Pomenește-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!” sau după „Pomenește-ne pe noi, Doamne, ceata cea cerească ce-Ți cântă”.
Alți codici scriu neclar, „când vine timpul” sau, în mod simplu, „când urmează să se slujească Liturghia Darurilor mai înainte sfințite”, fără o precizare exactă a timpului.
După Manuscrisul 758 al Bibliotecii Naționale din Atena, care nu se referă la practica mănăstirilor, ci a bisericilor de mir, preotul citea el însuși, „la vremea amiezii, ceasurile trei, șase și nouă, după aceea Slujba Împărtășirii, apoi intra în sfântul altar, pregătea Proscomidiarul, trăgea clopotul și după aceea se închina.
Astăzi s-a obișnuit ca preotul să se închine imediat după începutul citirii psalmilor Ceasului al nouălea, astfel încât să fie îmbrăcat ca să tămâieze în timpul cântării Fericirilor sau după „Dumnezeule, milostivește-te spre noi…”. Dacă preotul consideră insuficient timpul acesta pentru a se închina, a se îmbrăca și a tămâia, desigur că se poate închina și mai devreme.
Însemnările care precizează ca timp de închinăciune Ceasul al nouălea sunt mănăstirești, la mănăstiri, în afară de faptul că a intervenit o pauză între Ceasul al șaselea și Ceasul al nouălea (Ceasul șase se citea împreună cu Ceasul trei, după ora nouă dimineața, în timp ce Ceasul al nouălea după ora trei după amiaza, împreună cu Vecernia și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite). Acesta din urmă (Ceasul nouă) dura mult mai mult decât astăzi, deoarece se cântau Psalmii și troparele care îl alcătuiesc și se intercala Stihologia întregii catisme a Psaltirii. Prin urmare, preotul avea tot timpul la dispoziție să se pregătească, lucru pe care cu greu îl poate realiza astăzi.
(Ioannis Foundoulis, Răspunsuri la probleme liturgice, Editura Bizantină, București, sursa: Doxologia.ro)