Logica paradoxală a smereniei

Una dintre cele mai surprinzătoare apoftegme ale Patericului egiptean este cea care ni s-a transmis sub numele avvei Romanul, nimeni altul decât cunoscutul ascet Arsenie, originar din Constantinopol, Noua Romă. Povestirea este următoarea: „Un bătrân avea un ucenic bun. Într-o zi, fiind în toane proaste, l-a dat afară din chilie cu melotă cu tot, iar fratele a rămas afară, lângă poartă. Bătrânul a deschis și, văzându-l cum șede acolo, s-a închinat în fața lui și i-a zis: «Părinte, smerenia bunăvoinței tale mi-a biruit toanele. Vino înăuntru: de acum tu ești bătrânul și părintele, iar eu tânărul și ucenicul»“ (Romanul 2). Smerenia ni se descoperă aici ca fiind caracterizată de disponibilitate; mai exact de deschiderea de a primi adevărul despre tine și despre cei din jurul tău și de a acționa conform lui. Bătrânul nostru, chiar dacă e lipsit de smerenie în acțiunile sale cotidiene, se dovedește gata să își răstoarne din temelii viața când înțelege că a greșit și e pregătit să se supună celui pe care până de curând l-a oropsit. Dar smerenia bătrânului nu este decât răspunsul la lumina pe care o aduce smerenia constantă a ucenicului său, care îndură fără să crâcnească toanele și nedreptățile celui dintâi. Vedem aici două mișcări, una descendentă și una ascendentă, care decurg din smerenie. Smerenia este cea care îl face pe frate să primească toate ocările (mișcarea descendentă generată de smerenie), la fel cum smerenia e cea care îi restructurează viața, așezându-l subit în poziția de „bătrân“ înainte de vreme (mișcarea ascendentă).
Cele două mișcări născute din smerenie sunt evidențiate limpede de avva Ioan cel Pitic, în apoftegma 20: „Avva Ioan a întrebat: «Cine l-a vândut pe Iosif?» Un frate a răspuns: «Frații săi». Bătrânul zice: «Nu, smerenia lui. Căci putea să le spună: Sunt fratele vostru, și să-i înfrunte. Dar a tăcut, smerenia l-a vândut. Și tot smerenia l-a făcut mare dregător în Egipt»“. Prima mișcare este cea descendentă, de coborâre, în care omul își asumă vicisitudinile contextuale, fără împotrivire și fără ezitare. Consecința acestei suferințe asumate este ridicarea. Relația dintre cele două nu este însă niciodată una de strictă cauzalitate. Între mișcarea descendentă și cea ascendentă intervine amplul joc al libertății lui Dumnezeu și al libertăților umane. Totuși, cea dintâi mișcare kenotică este asemenea unei răstigniri care te trece prin moarte către viață. Logica smereniei este cea a piramidei inversate, despre care vorbește părintele Sofronie Saharov. Vârful piramidei, care devine bază, este Însuși Hristos, smerenia Sa fiind modelul și temelia tuturor celor care înaintează în smerenie, coborând astfel către El. Logica smereniei se dovedește a fi, deci, una paradoxală. În contextul ei, înălțarea de sine este sinonimă căderii, în vreme ce micșorarea și disprețuirea de sine sunt ridicarea, căci zice Domnul: „Oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța“ (Lc. 14, 11). Dacă la început există doar mișcarea de coborâre („să te vezi pe tine mai prejos de orice făptură“, Sisoe 3), ridicarea în diferite poziții de autoritate nu o anulează. Aceeași logică paradoxală funcționează în continuare, cel smerit se învrednicește să-i conducă pe ceilalți, fără ca aceasta să-i altereze raportul cu lumea și să îl determine să își înceteze exercițiul ascetic al osândirii de sine. Paradoxul smereniei reiese din exclamația unui părinte privindu-l pe același avvă, Ioan cel Pitic, pe care l-am citat mai devreme: „Cine este acest Ioan care, prin smerenia lui, ține întreaga Sketis în degetul său mic?“ (Ioan cel Pitic 36). Sursa autorității sale bulversante nu se regăsește în altă parte decât în smerenia sa, al cărei gând principal, cu adevărat greu de purtat, este acela de a se vedea pe sine mai jos decât orice făptură.
Paul SILADI – Ziarul Lumina