Locul și timpul spovedaniei

Sintagma frecvent întâlnită, „scaunul spovedaniei”, nu se referă strict la un scaun de ședere, ci la procedeul confesional în sine. Chiar dacă poziția duhovnicului este, în mod obișnuit, așezat pe scaun, expresia se referă mai degrabă la o „așezare” (tihnă) de tip psihologic și duhovnicesc, decât la poziția fizică a preotului confesor.
În optica mai veche, unii interpretau în sens literal această formulă: „construcția și forma lui vor asigura o poziție dominantă a duhovnicului față de penitent și, credem noi, este necesar a avea anexe, care să ofere loc lesnicios, pentru îngenunchere, în timpul rugăciunii finale de iertare sau dezlegare”.
Încăpere separată pentru spovedanie
Astăzi, sintagma „poziție dominantă” este extrem de controversată, căutându-se mai curând orizontalizarea „pozițiilor de dialog” (pe „picior de egalitate”, de asistare și de însoțire a credinciosului), decât verticalizarea unor „poziții de forță” (pe „picior de război”; poziții de superioritate, judecare, critică, devalorizare a celuilalt).
Un dialog real și ajutor duhovnicesc (sau psihologic) nu se pot realiza decât la nivel de „parteneriat” și de schimb emoțional interpersonal: de la om la om.
De aceea se impune ca și ambientul de spovedanie să favorizeze un tratament uman al „penitentului”, într-un spațiu tihnit și intim din biserică (de preferat o încăpere separată, un paraclis etc.), care să favorizeze detensionarea psihologică, deschiderea și încrederea celui ce se confesează.
Să vedem mai întâi cum înțelegeau autorii mai vechi problema locului de spovedanie: „în tot cazul – susținea pr. prof. P. Vintilescu – punctul (locul, n.n.) în care are să se facă spovedania, trebuie să asigure secretul mărturisirii, chiar pentru cei surzi”.
Confidențialitatea spovedaniei
El va fi ferit de îmbulzeală, așa încât să nu se poată auzi nici mărturisirea penitentului și nici cuvintele duhovnicului să nu poată fi descifrate de cei care l-ar privi din fală; condițiunile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt lucruri de neglijat; el trebuie, pe deoparte, să corespundă caracterului religios al mărturisirii și să fie propriu a facilita psihologicește întoarcerea penitentului, împăcarea și unirea lui din nou cu Dumnezeu; locul cel mai nimerit și îndreptățit pentru așezarea scaunului de spovedanie este biserică; ea este „casa lui Dumnezeu”, aici El este prezent de preferință, aici a fixat El întâlnirea Sa cu omul, aici se împărtășesc mai ales harurile și darurile Sale; unde ar putea căuta și găsi credincioșii pe Dumnezeu, în condiții psihologice mai corespunzătoare, într-un cadru vrednic de maiestatea Lui? Deci, în chip obișnuit, mărturisirea păcatelor trebuie primită în biserică, într-un loc, într-o strană, într-un scaun sau o catedră anume amenajată. „Spovedania trebuie a se face nu oricum o fi, ci în loc cinstit, sfânt și osebit (separat, n.n.) și fără zgomot (Simion, arhiepiscopul Tesalonicului)”… în cazuri excepționale sau particulare, cancelaria parohială, decorată religios și corespunzător, ar putea servi cea dintâi după biserică, pentru scaunul de spovedanie”.
Dacă la romano-catolici măcar există confesionalul (cu avantajul de a crea un sentiment de securitate și de confidențialitate, oferit de acel spațiu privat de dialog, dar și cu dezavantajul spovedaniei auriculare; deși astăzi se tinde tot mai mult – cel puțin în occident – spre dialogul față către față!), la noi, nici până în prezent nu a fost clarificată problema locului spovedaniei în biserică, de multe ori felul în care se spovedește încălcând cele mai elementare reguli: a confidențialității și a intimității personale, prin ignorarea (poate chiar din ignoranță!) unui spațiu separat, din care să nu se audă spovedania celuilalt.
Poți să-ți alegi duhovnicul
Sunt cât se poate de penibile acele scene din posturile mari de pe la diverse biserici și catedrale sau de pe la hramuri de mănăstiri (în aer liber!), când preotul stă pe un scaun, de față cu toată lumea, „penitentul” în genunchi, sub epitrahil, și la numai un pas de el stau zeci de credincioși, cu lumânarea în mână așteptând să le vină rândul să se spovedească!? Desigur că problema e reciprocă: pe de o parte, preotul ignoră o regulă elementară, dar fundamentală, a spovedaniei (confidențialitatea), pe de altă parte credinciosul – dincolo de sinceritatea și simplitatea lui – se așează cu prea mare naivitate acolo unde vede că e „coadă”!? Să fie o reminiscență din „anii lumină”!? Oare nu se știe că sufletul uman nu are „circumscripție”, „sector”, de care „aparține” sau unde să fie „repartizat”, că ai dreptul de a-ți alege (nu neapărat de a-l schimba după bunul plac al instabilității emoționale!) duhovnicul tău personal!?
www.crestinortodox.ro