Sintagma „localism creator” a nășit-o fostul nostru profesor de la universitatea ieșeană Al. Dima – care se stingea din viață, la București, tot într-o zi de 19 martie (1979). Formula avea să fie repede acceptată și preluată, sub semnul ei născându-se sumedenie de cărți, teze de doctorat, simpozioane, emisiuni radio și tv. Astăzi tinde să coboare în derizoriu, câtă vreme se vorbește despre necesitatea saltului de la localismul creator la multiculturalitate și despre cele două posibile „terapii de europenizare”: cu rădăcini, ori fără rădăcini. O considerăm viabilă și cu adevărat productivă pe prima, cu o anume rezervă datorită faptului că terapia se aplică din necesitatea însănătoșirii, ori organismul cultural cu pricina n-aș zice că-i atât de suferind încât să necesite asistența paramedicilor europeni, ba încă și o „intervenție prin șoc”.
Chestiunea o dezbate Viorela Manolache, într-o carte pe această temă apărută la Ed. „Tehno-media”. Sexul slab tare-n condei se arată sedus de incursiunile întru deslușirea implicațiilor factorului local în constituirea „matricii creatoare”. Elena-Emilia Luca își precizează aria cercetării încă din titlu („Localism creator la Dunărea de Jos”), iar Lucia Olaru-Nenati investighează fenomenul „inevitabil mărginit ca orizont” în spațiul desenat de „fruntariile nordice ale românimii”. Și condeieri mai cunoscuți participă la dezbaterea „localismului”. Timișoreanul Cornel Ungureanu propune o astfel de geografie literară, identificând „spații de excepție” în aria Bucureștilor, Brăilei, Craiovei, Bărăganului, Banatului, Maramureșului și ignorând nu se știe de ce zone cel puțin egal prestigioase (Moldova, Bucovina, Dobrogea). De altfel, a introduce pe listă Bucureștiul, unde performanța în materie o determină mai degrabă prestigiul administrativ, cu facilitățile aferente, decât realitatea ființării unui anume „genius loci”, mi se pare greu de acceptat. Ce comparație se poate face între Capitala în care funcționează ministere, uniuni de creație, edituri, reviste, radiouri, televiziuni, institute culturale, ambasade și – să zicem – destinul ultra-performant al Fălticenilor, unde n-au existat niciodată, la vremea strălucirii sale culturale, astfel de factori esențialmente necesari în sprijinirea afirmării?
Pe de altă parte, se pare că nu numai repere de ordin geografic s-ar putea stabili în determinarea ariei de excelență a localismului creator, ci și temporale, de parcă ar acționa misterioase fenomene telurice, migratoare prin veac, apte să nutrească, la un moment dat, țâșnirea unui impresionant evantai de străluciri (Blajul!), spre a se muta apoi într-o altă zonă, unde rămân în așteptare, urmând să izbucnească odată și odată la fel de exploziv. Nici Fălticeniul și nici chiar Iașiul nu mai au cum să candideze cu aceeași îndreptățire la un loc cu rang major pe harta localismului creator arborând autoritatea pe care au avut-o cândva. Sumedenie de factori concură la migrarea „matricilor creatoare” și, oricum, nu văd de ce „rădăcinile” ar impieta și ar produce poticneli europenizării.
Scriu aceste rânduri având în față cartea „Scriitori vrânceni”, de Mircea Dinutz, abia ieșită de sub teascurile unei tipografii gălățene (Ed. „Zigotto”, 2011). Întâia mare calitate a cercetării o deosebește net de majoritatea cărților similare apărute ici-colo (inclusiv la Iași) în care se practică o contabilizare amănunțită, pe orizontală, a contribuțiilor locale, fără a funcționa necesarul spirit critic care să ordoneze și să ierarhizeze. Mircea Dinutz, pe care G. Bălăiță îl consideră a fi „unul dintre campionii anonimi ai bunului-simț” (observație justă în felul ei, dar veche: focșăneanul a ieșit de mult din rândul anonimilor), operează mai întâi o selecție, după care, apelând la uneltele criticului ce-și ia misia în serios, acceptă ori respinge cu argumente convingătoare productele literare ale concetățenilor. Nu-și așează cartea sub tutela „localismului creator”, pe care nici nu-l invocă, dar, prin însăși florilegiul semnăturilor din sumar, îi sugerează tutela. O carte bună, cinstită și utilă, despre care, iată, când să-ncep să scriu, mi s-a isprăvit rubrica…
