Partea a doua a Liturghiei se numește Liturghia credincioșilor, deoarece în vechime aveau dreptul să participe doar creștinii ce erau botezați și care nu se făcuseră vinovați de păcate grele. Ea e cea mai Sfântă parte a Liturghiei și începe cu ectenia: „Câți suntem credincioși, iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm”. Aceasta era însoțită odinioară de închiderea ușilor bisericilor. Și astăzi diaconul proclamă ca o reminiscență: Ușile, ușile cu înțelepciune să luăm aminte!” Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, susțin că exclamația: „Ușile” semnifică faptul că în fața „înfricoșătoarei și necuprinsei Taine”, Ușile Istoriei se închid.
SIMBOLUL CREDINȚEI.
Crezul este o manifestare a sobornicității Bisericii în dreapta credință, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui dumnezeu față de noi și a dragostei noastre față de El și între noi. Prin mărturisirea comună a Crezului de către credincioși, ei se pregătesc să primească pe același Hristos prin Sfânta Împărtășanie. În vremurile vechi, întreg poporul lua parte la salutarea liturgică pecetluită de „sărutarea păcii” ce anticipă cântarea simbolului de credință.
MILA PĂCII (ANAFORA)
Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon printr-o frază rostită solemn: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă cu pace a o aduce!” Această formulă are menirea să concentreze creștinii cu toată ființa asupra momentului celui mai sublim: „Să stăm frumos și plini de cuviință, precum se cuvine oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă și cu cutremur, adică stăpâniți de o emoție sfântă”. Poporul răspunde: „Mila Păcii, jertfa laudei”. După Nicolae Cabasila, „noi dăruim numai mila Celui care a zis: „Milă voiesc iar nu Jertfă”. Preotul subliniază deja caracterul său treimic, dând binecuvântarea: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți”( 2 Cor. 13.13). Astfel scurtul dialog dintre preot și credincioși rezumă puternic întregul sens al Sfintei Euharistii, adică lucrarea de mulțumire adusă de credincioși Sfintei Treimi. Cuvintele: „Sus să avem inimile, confirmă că Liturghia se săvârșește în cer nu pe pământ. Despre cer Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „Eu contemplu pe Stăpânul Cerului, eu însumi devin cer. Chemarea „sus să avem inimile” este o avertizare ultimă și solemnă. Să ne temem ca nu cumva să rămânem pe pământ, ne avertizează același Sfânt Părinte; noi putem, suntem liberi să rămânem jos în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim această înălțare cu adevărat grea. Dar cel care rămâne pe pământ nu are loc în această Euharistie Cerească și atunci însăși prezența la ea devine ca o osândire a noastră. Când corul, iar prin el fiecare dintre noi răspunde: „Avem către Domnul”, noi am îndreptat inimile noastre sus, către Domnul, unde se săvârșește judecata asupra noastră. Dar acela care fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer, care n-a măsurat niciodată cerul cu pământul, acela nu-și poate îndrepta inima sus numai în acest moment. Auzind această ultimă chemare, ne vom întreba: „Este inima noastră îndreptată către Domnul, este în cer, este în Dumnezeu?” După cum nu este cu putință a cunoaște pe Dumnezeu și a nu-I mulțumi, tot așa nu e posibil să-I mulțumești lui Dumnezeu fără a-L cunoaște. Dacă întreaga viață a Bisericii este o mulțumire continuă, de binecuvântare , de laudă, dacă mulțumirea aceasta se înalță și din bucurie și din tristețe, din adâncul fericirii și al nefericirii, din viață și din moarte, aceasta e pentru că Biserica este întâlnire cu Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos. Mântuirea este împlinită; după întunericul păcatului, al căderii și al morții, omul aduce din nou mulțumire curată, fără de păcat, liberă și desăvârșită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea. El se află pe locul înalt, înaintea prestolului lui Dumnezeu, stă în cer chiar în fața lui Dumnezeu și în mod liber în plinătatea iubirii și a vederii unește în sine întreaga lume, întreaga făptură și aduce mulțumiri. „Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care la-I trimis” (Ioan 17,3). În aceste cuvinte e cuprins întreg creștinismul: Omul e creat pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și-n cunoașterea Lui este viața adevărată, viața veșnică. Cunoașterea pur rațională a pierdut accesul la esența Celui pe care tinde să-L cunoască și de aceea a încetat să fie întâlnire, comuniune, unitate.
„Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi”
Rupt de Dumnezeu prin alegerea nebunească a vieții în afara lui Dumnezeu, a unei vieți egoiste în sine și pentru sine, Adam a început să creadă cu aceea credință de care se spune că și „dracii cred și se cutremură”. El însă a încetat să cunoască „pe Dumnezeu”, și viața lui a încetat să fie o întâlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El. Și totuși după această întâlnire cu Dumnezeu cel Care este Viața vieții, însetează sufletul și nu poate fi altfel, căci această însetare există în adâncul ei ultim: „Însetat este sufletul meu, de Dumnezeu cel Viu”, spune psalmistul (3.2). În sfârșit, mulțumirea fiind împlinirea libertății a acelei adevărate libertăți, despre care Hristos a spus: „Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi” (In.8.32). Dumnezeu ne-a creat pe noi nu pentru o „libertate” abstractă, ci pentru Sine, ca noi cei aduși din nonexistență să fim părtași la viață din belșug, care este numai de la El, prin El și întru El. Cel născut din Dumnezeu acela Îi mulțumește, iar cel care mulțumește este liber. Libertatea aceasta ne-o dăruiește nouă Biserica de fiecare dată în Sfânta Liturghie.
(sursa: www.crestinortodox.ro)
