LITURGHIA BIZANTINĂ

Indicații esențiale despre semnificația cultului public și despre practica Liturghiei euharistice se găsesc deja în Noul Testament. De pildă, legătura dintre celebrarea Euharistiei si propovăduirea Evangheliei (I Cor. 11, 26), dintre Euharistie si Biserica (I Cor. 10, 17), aspectul de jertfa al Liturghiei (Evr. 13, 15). Liturghia este cultul de la templu, unde > (Evr. 10, 11; cf. Lc. 1, 23), și unde se face orice slujba cu caracter religios.
Astfel, ucenicii Domnului (Fapte 13, 2), apostolul Pavel se numește al lui Hristos (Rom. 15, 16), iar îngerii sunt > (Evr. 1, 14).
Tradiția ortodoxă – care într-o mare măsură se identifică cu păstrarea cultului liturgic – ne-a transmis pe lângă mărturiile postapostolice despre practica Liturghiei: Didahia sfântului Iustin Martirul, Tradiția apostolică a lui Ipolit – sec. III; Constituțiile apostolice – sec. IV, de origine siriană; Evhologhiul lui Serapion – sec. IV, de origine alexandriană, și Liturghii de tip bizantin (a sfinților Ioan Hrisostom și Vasile cel Mare), de tip sirian (Liturghia sfântului Iacov – sec. IV-V), de tip alexandrin (Liturghia sfântului Marcu).
În Orient, o mare importanță au avut comentariile liturghiilor sau unor texte liturgice (Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Efrem Sirul, Nicolae Cabasila, Simeon al Tesalonicului, Gherman al Constantinopolului).
Liturghia ortodoxă face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, care este unul din riturile liturgice practicate în Răsărit, alături de ritul asiatic din Pont, de cel sirian și de cel egiptean. Deja începând cu secolul al IV-lea, paralel cu formarea marilor centre și metropole creștine (Antiohia, Alexandria, Roma, Ierusalim. Cezareea Capadociei, Niceea, Edesa), se observă constituirea unor rituri liturgice particulare, care păstrează în comun elementele de bază ale Liturghiei, cum ar fi anaforaua euharistică. Două familii liturgice sunt cele mai cunoscute acum: pentru Orient, liturghiile din Antiohia și Alexandria, Roma, Ierusalim, Cezareea Capadociei, Niceea, Edesa), se observă constituirea unor rituri liturgice particulare, care păstrează în comun elementele de bază ale Liturghiei, cum ar fi anaforaua euharistică. Două familii liturghice sunt cele mai cunoscute acum: pentru Orient, liturghiile din Antiohia și Alexandria, iar pentru Occident, liturghia romană și cea >. Caracteristic acestei epoci, în ambele părți ale Bisericii universale, este o mare diversitate de rituri liturgice.
În baza principiului diversității, odată cu organizarea marilor patriarhate orientale (Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim), în secolul al IV-lea, acestea și-au impus ritul lor local, particular.
Ritul bizantin, care derivă de fapt din ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele trei Liturghii clasice: cea a sfântului Ioan Hrisostom, cea a sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. În textul actual al acestor Liturghii, care au aceeași structură, unele rituri și rugăciuni sunt relativ recente, dar ele n-au schimbat planul lor general care s-a fixat în secolul al IV-lea. Liturghia sfântului Ioan Hrisostom, care derivă din timpul de Antiohia, a devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obișnuită a Bisericii bizantine, fiind mai scurtă decât cea a sfântului Vasile, de care se deosebește doar prin textul rugăciunilor anaforalei euharistice și care se săvârșește numai de zece ori pe an. Există mărturii care atestă nu numai autentiticitatea Liturghiei sfântului Vasile, dar și faptul că ea era în uz în secolul al IV-lea în întreg Orientul și chiar la Constantinopol. În ce privește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, ea se celebrează (de 15-18 ori pe an) numai în cursul Postului Mare, care potrivit spiritualității ortodoxe constituie o perioadă de pocăință, deci aliturgică. Această liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sfintele Daruri au fost sfințite într-o liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de împărtășire.
Liturghia se deschide cu doxologia trinitară și ectenia mare, adică o serie de rugăciuni însoțite de invocarea numelui lui Iisus – > -, după care urmează trei litanii ce se termină cu cele trei antifoane: >, >, și . Liturghia catehumenilor propriu-zisă cuprinde: procesiunea diaconului și slujitorilor cu Evanghelia (episcopul intră în altar, în acest moment), imnul > întreit care se cântă ca un preludiu la lecturile biblice – penicopă din Apostol și cea din Evanghelie, ce sunt comentate și explicate în omilie. Această parte se încheie cu rugăciunea pentru întreaga Biserică și în Special pentru catehumeni, care nu aveau permisiunea să asiste la a doua parte, rezervată celor botezați. Liturghia credincioșilor începe cu rugăciunea pentru cei botezați, urmată de imnul , în timpul căruia se face transferul darurilor de la proscomidiar pe masa altarului. Cu sărutul păcii și mărturisirea Simbolului de credință (înserat în Liturghie încă din sec. Al V-lea, în timpul controversei monofizite) se introduce anaforaua euharistică sau aducerea jertfei, care cuprinde: prefața – > – , rugăciunea de mulțumire, imnul , cuvintele de instituire, anamneza, aducerea, invocarea Duhului Sfânt (epicleza), consacrarea sau sfințirea darurilor, mijlocirile sau dipticele (pentru Fecioara Maria, pentru sfinți, pentru toți cei morți și cei vii), sfârșitul canonului euharistic. Rugăciunea Domnului, rugăciunea de adorare, >, > (Ffil. 2, 10), ridicarea și frângerea Agnetului, amestecarea căldurii (zeon) -, toate acestea fac parte din ritul de pregătire pentru împărtășire, mai întâi a slujitorilor, apoi a credincioșilor. După mutarea potirului și discului la proscomidiar, se face încheierea liturghiei prin rugăciunea amvonului, binecuvântarea finală, distribuirea pâinii binecuvântate (antidoron) și trimiterea credincioșilor în lume, în numele Domnului: >.
Liturghia ortodoxă are un profund caracter mistagogic și eclezial. Liturghia nu este un simplu cadru emoțional și estetic, și nici numai aspectul ceremonial culminant al Euharistiei, ci este marea restituire și reprezentare simbolică a iconomiei mântuirii. Ea însăși pregătește și afirmă ceea ce se produce Euharistie, ca o expresie cultică a conținutului dogmei. Liturghia este însăși Biserica în actul ei de mulțumire comună. Întreg trupul – slujitori și credincioși – participă la aducerea darurilor, la rugăciunea de invocare, la împărtășirea cu Sfintele Taine. Ortodoxia nu cunoaște >, în schimb cunoaște > învățătura dezvoltată de sfântul Maxim Mărturisitorul, despre starea de celebrare în care se află universul transfigurat și recapitulat în Hristos cel înviat. Creația desfigurată de păcat devine, prin restituirea lui Hristos cel înviat în Euharistie, un cosmos liturgic care celebrează continuu. (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, www.crestinismortodox.ro )