Lista lui Iliescu

Ion Iliescu și-a lansat, ieri, la Suceava și apoi la Iași, o nouă carte: „Cultura românească și identitate europeană; moșteniri și deschideri în mileniul trei”. Nu este o carte politică – politica presupune continuă raportarea la putere – iar singura raportare prezentă în aceste pagini se referă la puterea modelatoare a culturii. Politizarea excesivă în acest domeniu – afirmă autorul – nu duce decît la de-culturalizare. Aș vrea să atrag atenția asupra faptului că această carte nu se intitulează orgolios și hotărît articulat „CulturA românească și identitateA europeană”, ci CulturĂ și identitatE. Ceea ce ar putea să însemne și un mic exercițiu de modestie, dar și să sugereze ideea că, în planul culturii, sentințele nu-s întotdeauna definitive, ierarhiile nu-s bătute în cuie și judecata de valoare se cuvine să se așeze de la bun început sub rezerva confirmării în timp. Am avut, la începutul lecturii și la parcurgerea sumarului, o anume îndoială, văzînd că aceste coperți adună multe spiciuri ocazionale, ades rostite sau scrise în împrejurări avînd conotații diplomaticești. Iar diplomația, cum bine se știe, este arta de a spune cît mai frumos, cît mai puține. Veți constata însă, citind cartea, că indiferent de ocazie, autorul comunică, deschis și direct, observații deosebit de pertinente, cu caracter de sinteză, își propune să identifice soluții, să stopeze derapaje, să stabilească totdeauna discuția între limitele normalității, logicii și bunului simț. Iar cînd se adresează unor ne-prieteni declarați, o face cu eleganță și umor subtil. Iată ce a spus la aniversarea revistei „Academia Cațavencu”, unde, cinstit vorbind, ne-am fi așteptat să nu dea curs invitației de a participa: „Ne leagă o veche și caldă nepotrivire de idei, dar și un sentiment de respect. Dintre toate Academiile lumii, voi m-ați pomenit cel mai mult”. O astfel de adresare hîtră dezamorsează la modul superior inamiciții încrîncenate și, cum ar zice cronicarul, „de neostoit”. Totdeauna crezînd în rolul și destinele culturii naționale, autorul avertizează că „Nu trebuie să avem complexe – arta, cultura, creația intelectuală, reprezintă principalul domeniu în care România se poate afirma cu demnitate în lume” și pune în discuție asigurarea accesului general la cultură, stimularea creației artistice, protejarea patrimoniului național, menținerea legăturilor cu românii de pretutindeni. Constatările pe care le face țin de domeniul evidenței: s-au deteriorat instituții de tradiție (cămine culturale, case de cultură), s-au pierdut animatori, producția de carte este afectată de N factori, în pofida aparentei bogății de titluri, educația electronică mai are mult pînă a-și asigura necesara acoperire în fapte, patrimoniul național se află în suferință, centrele culturale din străinătate își duc și nu-și duc misiunea pînă la capăt). Este foarte greu să alegi pasaje ori să selectezi idei ce merită a fi subliniate, fiindcă-i o carte densă și aproape fiecare pagină merită lectură atentă și reveniri. Aș remarca, dincolo de capitolele cu pronunțat caracter teoretic, propunerile autorului privind revalorizările și reconcilierile în istorie. De la bun început este combătut naționalismul agresiv, pe bună dreptate înțeles ca un rău social. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să prevaleze, la modul iconoclast, toate așa zisele „demitizări”, de-a dreptul jignitoare la adresa istoriei și demnității națiunii române. Pagini deosebit de calde și, în același timp, exacte din punctul de vedere al adevărului istoric, sînt consacrate lui Ștefan cel Mare, rămas „viu și sfînt în istoria neamului” ca un „apărător de țară și creator de cultură”, lui Mihai Viteazul, „om al epocii sale și mai mult decît atît”, Cantacuzinilor ctitori, dîrzeniei lui Iancu ș.m.a.. Capitolul „Efigii în contemporaneitate” este structurat prin adiționarea de texte omagiale prilejuite de aniversări, decorări și alte astfel de împrejurări mai mult sau mai puțin festive. Și lipsește tocmai… festivismul, căruia i se pun în loc luciditatea, aprecierea cald-temperată, sublinierea ponderată a excelenței acolo unde este cazul; lista în sine – i-am putea spune „Lista lui Iliescu” – conține zeci de nume de necontestat ale unor remarcabili scriitori, actori, artiști de teatru dramatic și teatru liric, animatori culturali, artiști plastici, de la noi și din alte țări. Alături de efigiile celor ce au fost, se alătură numele celor care astăzi trudesc rodnic în domeniul culturii, sub semnul continuității, deloc al rupturii, și în ideea refacerii spațiului cultural comun, intensificării dialogului între civilizații și între generații, întăririi cunoașterii reciproce, a climatului de toleranță și respect reciproc. Cel mai greu este, astăzi, să alcătuiești o astfel de listă, trecînd peste eventuale incompatibilități și riscînd resentimente. Dacă lungul șir de nume este citit cu obiectivitate și bună credință, se va constata că fiecare își are loc meritat și de necontestat, într-un buchet reprezentativ și semnificativ pentru valoarea (și valorile) culturii române contemporane. Închei tot cu un citat (cu tîlc!) din acest interesant volum, scris cu erudiție, căldură și sinceritate. Răspunzînd întrebării unui reporter, autorul declară: “Am fost călăuzit toată viața de un ideal – acela de a face bine oamenilor – și nu întotdeauna cei cărora le faci bine, răspund cu bine”. Cum s-a văzut, chiar așa-i!