În locul ”liniștii de catedrală” propun formula ”liniște de librărie” – e mai în acord cu realitățile de azi. De când s-au introdus în biserică difuzoarele, pogoară din crucea bolților barem brumul foșnit al instalației de amplificare. Pe când în librărie, dacă vrei să te reculegi, ai parte de liniștea începuturilor. Tăcere adâncă, nici o mișcare cu orele; trecerea de la agitația orașului la muțenia încremenită din preajma rafturilor cu cărți se face brusc și definitiv, de parcă ai intra subit în lumea înghețată a liniștii polare.
Vârstnicii își amintesc că n-a fost totdeauna așa. Dacă în alte veacuri librăria era locul de întâlnire al intelectualilor târgului, în secolul trecut o frecventa tot orășeanul, cu speranța că va găsi de cumpărat ultima noutate editorială, pe care Lenuța lui (toți aveam câte o ”Lenuță” la vreo librărie…) i-o păstrase pitită sub tejghea. Nu mai luăm în discuție cauzele sleirii interesului pentru carte. Se știu, sunt obiective, dacă nu chiar legice.
Ciudat pare a fi altceva: într-o neiertătoare economie de piață ca a noastră, sectorul editorial își permite să se sustragă reglementărilor cererii și ofertei. În pofida evidenței, cu cât se vinde mai puțină carte… cu atât se tipărește mai mult! Cum, ca editor și condeier, toată viața mi-am orânduit-o în preajma cărților, poate părea bizar să exclam tocmai eu ”atenție, se tipărește prea mult!”
În urmă cu aproape jumătate de veac, în Cuba, am putut admira în toate vitrinele librăriilor una și aceeași carte – doar atâta beletristică se tipărise în anul respectiv, un singur titlu! Șocantă imagine, dar nici opusul ei nu-i mai puțin șocant: cine cutează o incursiune printre rafturile din planul al doilea al oricărei librării constată că orgoliile autorlâcului determină inundarea constantă a pieței cărții cu tone de maculatură. Nici măcar nu le poți reconverti, teoretic, în hectare de pădure doborâtă, fiindcă România nu mai are fabrici de hârtie, totul se importă. Or fi copacii altora, dar distracția e pe valuta noastră și pestrițul flux al risipei necugetate nu va putea fi niciodată potolit.
Liberi fiind, dacă vrem să cumpărăm steagul Finlandei sau mănuși de box, cumpărăm steagul și mănușile; dacă vrem să publicăm o carte, mintenaș o tipărim. Fie (mai rar) pe speze proprii, fie înduioșând vreun sponsor, fie (cel mai des) pe banii statutului, colectați prin complicate rețele de capilare întortocheate. Rezultatul: o producție editorială în bună măsură inutilă, dominată de mediocritate și submediocritate, ce izbutește să înece în ditamai șuvoiul mâlos semnele aparițiilor demne de stimă și interes.
Dincolo de avatarurile propriei sale condiții intelectuale flagrant inegale, cartea mai are de înfruntat concurența propriu-zisă a audio-vizualului dezlănțuit, alături de cealaltă concurență, insidioasă, neiertătoare, a cărții electronice, considerată de pe acum învingătoare într-o competiție cu finala peste 30-40 de ani. S-au scris tomuri despre destinul (citiți: declinul) cărți; tema a primit și ceva anticipări optimiste, dar, de regulă, nu se prea întrevăd șanse de supraviețuire a opului în formulă clasică, guttenbergiană, și nici disponibilități apte să îngăduie omului viitorului îndelungă și liniștită adăstare întru lectură filă cu filă. Toată înțelepciunea lumii fiind tezaurizată în carte, ar reveni generației noastre însărcinarea de a prezerva prețiosul fond istoricește constituit, în condițiile în care simplul cetățean nu-și mai poate permite practica achiziției curente de carte și înfiriparea bibliotecii personale, cândva mândria apartamentului de bloc. Ăsta a fost (și rămâne) unul dintre principalele rosturi ale bibliotecii publice finanțate de stat.
Legea 334/2002, art. 29, spune limpede că ”Activitatea bibliotecilor județene se finanțează din bugetul județului respectiv.” Și nu la voia întâmplării, ci ”ordonatorii principali de credite au obligația…” (art. 70). Peste numai un an, ”Legea pentru susținerea și promovarea culturii scrise” (186/2003) introduce o parșivă nuanțare: ”autoritățile POT aloca”. Un biet cuvințel aruncă în aer întreg eșafodajul legislativ, oricât l-ar fi blindat bunele intenții. Autoritățile nu mai au obligația, ci… pot (dacă vor). Nu știu cum stă treaba prin alte părți, dar, incredibil, bibliotecile publice din județul Vaslui n-au primit de patru ani nici un leuț pentru achiziționare de cărți! Cum e la dumneavoastră?
