Limboștiința

La Chișinău au început pregătirile celui de al XIV-lea „Congres mondial al Eminescologilor”, sub privigherea celui care a și inițiat prestigioasa manifestare științifică internațională, neobositul acad. Mihai Cimpoi. Văd, în lista invitaților, cercetători basarabeni cu vechi state de serviciu în slujirea limbii române dincolo de Prut, în grele vremuri, din fericire uitate. Pe care, totuși, n-ar fi rău, în astfel de împrejurări de răsunet internațional, să ni le reamintim. Atât pentru sublinierea curajului „bătrânilor” (azi) lingviști de la Chișinău, cât și spre a înfățișa idioțenia și slugărnicia cohortei de susținători ai așa-zisei „limbi moldovenești”.
Dacă latiniștii lui Treboniu Laurian inventau substantivul „nas-suflău” spre a evita un împrumut (de fapt, și el latin la origine), filoslaviștii „lingvistului” Ceban (Ciobanu) propuneau imperativ „mâneștergură” în loc de „prosop”, mizând pe îndepărtarea de etimon, spre evitarea oricărei adieri de latinitate. De fapt, prostie clară, fiindcă și construcția bizară „mâneștergură” vine de la „manus” și „extergere”, ambele latine, în vreme ce „prosop” provine din greacă („prosopis”)… „Naționaliștii burghezi români” – scria Ceban – au „inundat limba moldovenească cu cuvinte inutile și inventate în Europa Occidentală, ba au înlocuit și alfabetul” (i-auzi!). „Este de la sine înțeles că după zdrobirea naționaliștilor burghezi moldo-români și restabilirea în drepturile sale istorice a alfabetului rusesc, care corespunde în modul cel mai plenar specificului sistemului fonetic al limbii moldovenești…” ș.m.a.
Ridicolul „filolog” cerea „să ne ocupăm cu mai multă îndrăzneală de formarea noilor cuvinte” create după tipic rusesc. Cum ar fi „cârmozavodnic”, „pământolucrare”, „a dădăori” (pentru „a repeta”), „limboștiință” (adică, lingvistica!), „rețenzentâtor” (pentru „recenzent”) etc. În loc de „riveran” se va spune de acum încolo „dreptumalurișiinic”! Urmând a fi scoase din pagina Dicționarului „muntenisme” precum „seară”, „a intra”, „zăpadă”, „căciulă”, „porumb”, „oră”, „secol”…
Normările în domeniul limbii par a fi inutile și păguboase, câtă vreme „trebuie să ne întoarcem la popor” și dacă la Pererâta (satul lui Grigore Vieru, n.m.) se pronunță „chișor” pentru „picior”, așa va trebui să recomande și Dicționarul! „S-o ridicăm („limba moldovenească”, n.m.) până la nivelul așa-numitei limbi culturale ar însemna s-o apropiem de limba română”. Adicătelea, oroare și gravă greșeală politică!
Culmea, însuși „genialul Stalin” avertizează limpede eroarea de „a considera că dialectele și jargoanele ar putea să se dezvolte în limbi de sine stătătoare”, fiindcă înseamnă „să pierzi perspectiva istoriei și să părăsești pozițiile marxismului”. Vrând să fie mai catolic decât Papa, după ce îl citează cu adânc respect pe Stalin, Ceban pledează (din „slabominte” – de-ar fi să construim și noi cuvinte „moldovenești”) exact pe dos, admițând nașterea unei limbi noi dintr-un grai regional! Greu cu limboștiința!
Mulți dintre vorbitorii la Sesiunea comună a Academiilor de la Moscova și de la Chișinău (Vasile Bahnaru îi numește, spre cunoaștere și recunoaștere, pe mai toți), precum și dintre participanții la discuțiile similare de după aceea, i-au ținut isonul lui Ceban, furnizând „argumente” de evidentă rea-credință. Cum perora Nikolaev, cel ce condamnă „substituirea elementelor lexicale rusești care au intrat de mult în limba moldovenească, cu altele străine”: creion pentru „karandaș”, tren pentru „poezd”. Cât de străin moldovenilor o fi substantivul „tren” și când l-or fi uitat de tot? Dar „creion”?
Era imposibil în 1951 să susții o idee flagrant… „antipartinică”, ceea ce nu înseamnă că nu s-au adus și argumente întru sugerarea (dacă nu era posibilă impunerea) adevărului științific. Rezoluția Sesiunii, după ce consemnează „adevărul indiscutabil al determinării staliniste a limbii moldovenești ca limbă de sine stătătoare” (întorcându-se pe dos tocmai teoria lui Stalin!) menționează totuși, puțin așteptat, că noua „limbă” „ține, conform fondului său lexical de bază și structurii gramaticale, de grupul limbilor romanice înrudite”, cerând „includerea în planurile de studii a cursului de limbi latine și romanice, în special a limbii române”. Cam atât se putea pe atunci – tot era ceva!
A mai fost cu putință și punerea la colț a nefericitului Ceban, etichetat drept „continuator și adept al teoriei antiștiințifice a lui N. Marr”, abia afurisită în geniala lucrare a genialului Stalin! Atunci, trebuia demonstrat nu că albu-i alb, ci că nu-i negru! Unii și-au asumat mari riscuri, rostind fie și timorat adevăruri care, iată, își mai găsesc și azi contestatari de talia lui Ceban! (Vasile Stati este cel mai vehement). Sunt sigur că, la cel de al XIV-lea „Congres mondial al eminescologilor”, se va sublinia încă o dată și enorma contribuție a „Luceafărului” la dreapta și luminoasa vorbire a limbii nației.