„Limbajul liturgic” al lui Dumnezeu (III)

Dacă odinioară Dumnezeu a transmis cuvântul Său prin prooroci, iar în zilele cele mai de pe urmă prin Însuși Fiul Său, în această noua etapă El se folosește de sfințiții slujitori. Pentru ei Biserica se roagă prin formule liturgice consacrate, ca Dumnezeu să-i întărească în această slujire. Astfel, pentru ierarh, care este păzitorul cuvântului lui Dumnezeu și propovăduitorul lui, întreaga comunitate participantă la Sfânta Liturghie se roagă ca Dumnezeu să-l dăruiască sfintelor Sale biserici „drept învățând cuvântul adevărului”, iar la rândul său ierarhul se roagă la Sfânta Liturghie ca Dumnezeu să-i dea diaconului care citește Sfânta Evanghelie, „Cuvânt cu putere multă”.
În cele din urmă trebuie să spunem că există și o formă pervertită a cuvântului. Întrebuințarea lui necorespunzătoare îl golește de conținut haric, motiv pentru care el nu mai zidește ci dărâmă, strică. Această pervertire poate îmbrăca forme foarte variate: de la banalizarea cuvântului, vorbind mai mult decât trebuie și ce nu trebuie, și până la batjocorirea numelui lui Dumnezeu. Gravitatea celei din urmă este subliniată de porunca a III-a din Decalog (Ieșire XX, 7). Cuvântul reflectă starea de bunătate sau de răutate a inimii, iar în inimă se oglindește gândul. Acest fapt este susținut de rugăciunea din timpul imnului heruvic, în care se spune: „Pe Tine Te rog, Cel ce singur ești bun și binevoitor, căuta spre mine păcătosul și netrebnicul și-mi curățește sufletul și inima de cugete viclene”. Ceea ce prisosește în inimă, bun sau rău, se exteriorizează prin cuvânt: „Omul bun, din visteria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din visteria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui” (Luca VI, 45).
Cuvântul pervertit poate să facă mult rău. De aceea psalmistul se ruga ca Dumnezeu să pună straja gurii lui (Psalm CXL, 3), iar Sfântul Apostol Iacov leagă desăvârșirea de lipsa greșelii prin cuvânt (II,2) arătând că limba neînfrânată este foc nimicitor (II, 5-6). Din aceste motive, în majoritatea rugăciunilor cu caracter penitențial, Biserica se roagă ca Dumnezeu să ne ierte păcatele săvârșite „Cu lucrul, prin cuvânt și cu gândul”.
Privind prin prisma celor arătate și având în vedere rolul și lucrarea cuvântului în viața noastră, considerăm că orice cuvânt care se rostește trebuie să poarte pecetea atenționării făcută de Mântuitorul, Care spune că: „pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei XII, 37), și a urării Sf. Ap. Pavel făcută colosenilor: „Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție” (Coloseni III, 16). (Pr. Lector Dr. Viorel Sava)