De bună seamă, limba română bisericească n-a rămas înțepenită în formele de expresie din vremea Sfântului Antim Ivireanul, ci a evoluat, dar nu în sensul unui perpetuu aggiornamento lingvistic, ci adaptând doar ceea ce era necesar și flexibil în limba bisericească, nu ceea ce fusese deja canonizat. Cu toată acțiunea înnoitoare și latinizantă a Școlii Ardelene, cu toată presiunea modernizatoare a intelectualității secolului al XIX-lea, cu toată influența teologiei academice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, limba română literară bisericească și-a păstrat trăsăturile lexicale caracteristice, dobândite în vremea „vechilor cazanii”.
Maicii Domnului îi zicem „Maica Domnului” (și nu „Mama Domnului”) și „pururea Fecioară” (corectorul automat al programului MS Word modifică „pururea” în „pururi”), ea fiind „mai cinstită decât Heruvimii” (și nu „mai venerată” sau „mai prețuită”); zicem că omul a fost creat „după chipul”, nu „după imaginea” lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt „pe toate le plinește”, deși nimeni nu folosește astăzi verbul „a plini”, ci „a împlini” în limba română standard. Și, totuși, acești termeni sunt perfect inteligibili, în măsura în care accesul la conținut este inteligibil. Nu vorbim deci de acei termeni și sintagme greu de cuprins cu mintea, fiindcă sunt de o profunzime teologică aparte. Nu va înțelege mai mult creștinul de rând ce este „chipul lui Dumnezeu” în om dacă îi vom vorbi despre „imaginea lui Dumnezeu” în om. O învățătură profundă teologic va rămâne greu de înțeles oricât de nouă va fi expresia în care o vom îmbrăca, iar accesul la conținut – o știm deja de la Părinții noștri – se face exclusiv prin filonul duhovnicesc, nici măcar printr-o reflecție cerebrală intensă, fiindcă, în fața minunii și a tainei, gurile maeștrilor în retorică vor rămâne la fel de mute și nepricepute la a da lămuriri.
Vorbim deci de termeni și expresii mai accesibile omului de rând, care, deși nu sunt folosite în mod curent în limbajul zilnic, nici în cel standard literar (cu toate că postmodernitatea cunoaște o variație stilistică fără precedent), sunt, totuși, de înțeles pentru orice creștin sau necreștin care intră în contact cu ei și care manifestă o minimă doză de bunăvoință.
Aici trebuie subliniat că un rol important în canonizarea limbajului bisericesc l-a jucat transpunerea textelor liturgice în psaltichie. Formulele muzicale alcătuite de un Anton Pann sau de ieromonahul Macarie, utilizând un anumit număr de silabe și o anumită succesiune a silabelor accentuate (muzical) cu cele neaccentuate, au facilitat fixarea unor formule lingvistice precum „cuvine-se”, „fără stricăciune”, „plină de daruri”, „fără de moarte”, „facă-se voia Ta”. De bună seamă, terminologia bisericească fixată în limba română nu a urmat făgașul firesc al terminologiei fixate în limba greacă, fiindcă limba română bisericească este o limbă eminamente a traducerii (din slavonă, respectiv din greacă; mai rar din latină sau ebraică).
Cum, într-o traducere, orice limbă țintă oferă multiple variante de transpunere lingvistică, au apărut – în primul rând sub presiunea înnoitoare a teologiei academice, ale cărei rădăcini structurale sunt de găsit în spațiul apusean – și în plan bisericesc astfel de dublete, unele îndreptățite, altele nu. Din prima categorie, aduc exemplul „Sfintei Troițe”, dublat, și apoi înlocuit în timp cu „Sfânta Treime”. Înlocuirea sintagmei „Sfânta Troiță” cu „Sfânta Treime” a fost posibilă și pentru faptul că „troiță” ajunge să însemne ce știm cu toții: o cruce așezată, de obicei, la răspântie de drumuri sau într-un spațiu ales, fie în curțile oamenilor din satele tradiționale, fie în incinta lăcașurilor de cult. Din a doua categorie, a dubletelor nefericite, aș aminti cuplul „mucenic” – „martir”, în care cel de-al doilea este străin de spațiul liturgic, fiind un neologism al spațiului exclusiv intelectual.
Aș pleda pentru înnoiri nu de dragul eliminării slavonismelor în favoarea grecismelor (eventual trecute prin intermediar latin), ci doar atunci când sunt necesare. Iar semnul unei înlocuiri terminologice reușite este congruența între diferitele paliere ale limbajului bisericesc (liturgic, biblic, al spiritualității populare etc.). În cazul de față, cu greu vom putea spune „Sfinte Martire Gheorghe, roagă-te pentru noi!”, în loc de „Sfinte Mucenice…”, iar gospodinele noastre vor pregăti întotdeauna, pentru ziua de 9 martie, „mucenici”, nu „martiri”. În aceeași situație se află și dubletul semantic „prooroc”-„profet”.
Un ultim gând, cu care aș vrea să închei: în termeni lingvistici, „arhaism” este acea unitate a limbii (de obicei lexicală, dar se poate vorbi de arhaisme și la nivel sintactic, morfologic sau fonetic) care, în mod firesc, în cursul evoluției lingvistice, a încetat să mai fie folosit într-un spațiu de vorbitori și care, la un moment dat ulterior, ajunge să fie recuperat, în mod artificial, pe cale cultă. Exemplul clasic este cel al autorului latin Apuleius, de prin secolul al II-lea d.Hr., care folosește într-o perspectivă literară termeni de mult apuși, din vremea lui Plaut (sec. al III-lea î.Hr.), reușind, în felul acesta, chiar să-i reintroducă în circuitul limbii vorbite. Or, în privința așa-numitei tendințe arhaizante a limbajului bisericesc, acei termeni și acele expresii caracterizate în mod fals ca „arhaice” n-au încetat nicicând să fie utilizate în interiorul spațiului bisericesc, moștenindu-se în mod viu și necontenit de la o generație de credincioși la alta. Prin urmare, toți cei chemați să fie părtași la actul comunitar sunt chemați, în același timp, să se împărtășească de un bun specific acelui spațiu comunitar, și anume limbajul bisericesc, care a funcționat într-o anumită continuitate intrinsecă lui, la care au luat parte toți casnicii lui, de la începuturi până astăzi.
(Lect. dr. Octavian Gordon, Departamentul de Teologie Istorică, Biblică și Filologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din București)
