Aspectul literar al limbii naționale trebuie să fie normat și comun, același pentru toți, fără variațiile specifice vorbirii populare. Dacă limba literară este normată, aceasta presupune că trebuie să existe cineva care să stabilească regulile ei, iar, dacă este comună, înseamnă că aceste reguli sînt impuse tuturor printr-o lege, care să le ateste obligativitatea și să interzică abaterea de la ele. Ca atare, se pun două probleme distincte: una care vizează autoritatea ce stabilește normele și alta care vizează autoritatea de legiferare a normelor printr-un act normativ.
Întrucît impostorii ceaușiști au inițiat și “implementat”, împotriva opiniei specialiștilor, mai multe modificări ale normelor (de scriere a) limbii literare după anul 1991, ei s-au străduit permanent să dea impresia că fac aceasta în virtutea prevederilor legii și a atribuțiilor ce le revin în societate (ca să nu se poată spune că ridică degeaba sumele imense sub forma indemnizațiilor, diurnelor, deplasărilor etc.). De aceea, în Notă asupra ediției, p. XI, la Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, 2005, găsim specificarea: «Conform Legii privind organizarea și funcționarea Academiei Române, nr. 752/2001, în România, forul care “se îngrijește de cultivarea limbii române și stabilește regulile ortografice obligatorii” este Academia Română…Elaborat sub egida Academiei Române, acest dicționar este o lucrare normativă – care arată cum trebuie să se spună și să se scrie». Din modul în care sînt prezentate aici lucrurile se deduce că Academia Română ar legifera cum să fie folosită limba română în general, fiindcă, din incultură, autoarea textului (fostă secretară de partid !) nu știe că numai aspectul literar al limbii se normează și că legi cu obligativitate socială, potrivit Constituției în vigoare, nu poate emite decît Parlamentul. Deci, dacă, prin intervenții și aranjamente, în 2001, s-a obținut legea invocată, aceasta nu presupune ca o lucrare, chiar scoasă “sub egida Academiei” să fie considerată cu prevederi obligatorii, pînă cînd forul legislativ nu emite o lege specială în acest sens. Pe de altă parte, o lege din 2001 nici n-ar putea legifera ceva din 2005, deci înainte ca acel ceva să existe și să se știe ce trăsături are, întrucît o prevedere legală din epoca modernă trebuie să se refere la ceva existent sau posibil și să indice ce este legal și ce este ilegal, să indice un mod de existență sau de procedare. Legea respectivă ar funcționa deci după modelul stalinisto-feudal care are drept principiu “eu sînt (pardon, sunt !) legea și orice am făcut sau voi face este legal”. Să observăm că, într-o manieră la fel de “legală”, a fost introdusă în învățămînt și mass-media cacografia cu sunt și â, după 1993, căci, dacă legea este din 2001, înseamnă că pînă atunci (cu circa 7 ani înainte !) cacografia a fost impusă în mod ilegal și numai ca o manifestare a dictaturii.
Că într-un stat de drept autentic se indică prin lege exact care hotărîre sau care lucrare reprezintă poziția oficială la un moment dat rezultă clar din cel puțin două puncte de vedere: pe de o parte, instituția desemnată pentru stabilirea normelor limbii nu are și statutul de a le impune societății și, pe de altă parte, există posibilitatea de a alege oricare dintre lucrările sau hotărîrile ce s-au succedat în timp (și sînt destule, har Domnului !) pentru a le considera drept oficiale, căci toate au emanat de la aceeași instituție (strălucită). Este adevărat că cei care populează această instituție își manifestau multilateralitatea înainte de 1989 spunînd de 30 de ori pe minut cuvîntul tovarăș, iar, după aceea, spunînd, chiar de mai multe ori, sunt, încît evoluția este vizibilă…Ce va fi fiind în capul lor în afara cîtorva idei eronate și fixe este greu de intuit, dar în capul celor care îi urmează se poate deduce că, în loc de materie cenușie, se află de fapt cenușă pură, un strat gros de cenușă sub care orice scînteiere este imposibilă, în lipsa oricărei molecule de oxigen…
