Cel care a urmărit rubrica aceasta a cotidianului “Monitorul” și a constatat că multe dintre intervențiile noastre au fost critice în legătură cu indicațiile academice în legătură cu folosirea limbii se poate întreba care este motivul acestei atitudini și dacă ea este îndreptățită. Poate exista prin urmare nedumerirea de ce este posibil ca cineva să indice cum să fie folosită limba corect, iar altcineva să susțină că nu este deloc normal să fie folosită așa. Fiind vorba de corectitudine, ce decurge din respectarea unor reguli prescrise de un for normativ, se are în vedere desigur aspectul literar al limbii, căci acesta este normat, pentru a fi, pe de o parte, stabil și, pe de altă parte, cultivat, adică organizat riguros, precis și în același timp nuanțat, în măsură să corespundă unor exigențe superioare acelora ce decurg din folosirea obișnuită a limbii.
Prin urmare, o trăsătură importantă a limbii literare este stabilitatea, ceea ce nu presupune imobilitatea ei, ci doar faptul că schimbările trebuie să se facă numai dacă sînt absolut necesare, iar atunci cînd sînt făcute trebuie să producă o îmbunătățire a calităților ei. Dacă schimbările sînt prea multe și vizează, eventual, numai înapoierea la faze depășite din scrierea limbii, ele au caracter nociv, generează haos și determină opoziția legitimă a specialiștilor, care le contestă necesitatea și relevă incompetența celor care le propun sau le acceptă. Desigur, sînt schimbări care provin din evoluția limbii și care tind să se instituie prin uz în tradiția ei, schimbări de care normarea trebuie să ia act și să le ateste sau să le conteste valabilitatea în raport cu principiul corectitudinii, dar aici avem în vedere schimbările care sînt inițiate fără a avea în vedere stările limbii.
Din păcate, limba română literară se află acum în una dintre cele mai ingrate momente din istoria ei, întrucît, datorită numeroaselor schimbări nemotivate care i se impun cu agresivitate, cînd de fapt ar trebui să se militeze pentru stabilitatea și pentru cultivarea ei. În acest context a fost impusă scrierea cu â în interiorul cuvintelor și în alte cazuri decît român (și derivatele de la el), precum și redarea lui sînt, sîntem, sînteți prin sunt, suntem sunteți, care a dus și la pronunții defectuoase (deci chiar la stricarea limbii), pronunții ce sînt adecvate limbii române precum și fripturision, furculision sau lingurision ale vestitului Guliță. De aceea, nu este de mirare că în prefața la Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, din 2005, ex-leaderul academicienilor români incrimina “Chirițele” de la posturile de televiziune, care nu folosesc corect limba română. Desigur, ascultînd pronunția crainicilor de la foarte numeroasele posturi naționale de radio și de televiziune, ale căror salarii enorme sînt plătite din munca noastră, cum se întrec în sunt (întrucît suferă probabil de suntită !), putem aprecia că Chirița și progenitura ei au fost cu mult întrecute.
Din păcate însă, Dicționarul amintit, în loc să îndrepte lucrurile rele, le înmulțește exponențial, încercînd să impună, pe lîngă cîteva inovații utile, multe schimbări inadecvate, iar legiunile de activiști ministeriali și din inspectoratele școlare se întrec în hărnicie pentru a introduce în învățămînt noile aberații, așa cum au făcut-o mai înainte cu sunt și cu â, prilej cu care se vor cheltui din nou sume exorbitante pentru a se da satisfacție unor impostori ajunși.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că limba română literară se folosește și în afara spațiului României, în Republica Moldova fiind limbă de stat, iar, în condițiile în care această limbă este modificată umoral, fără nici o întemeiere, și modificarea este răspîndită în România, se produc diferențe în raport cu scrierea celor din afara ei și îi derutează în legătură cu normele limbii române literare. De altfel, nu se poate neglija faptul că lansarea și votarea cacografiei cu sunt și cu â, în anii 1991-1993, coincidea cu lupta românilor din Basarabia și din Bucovina de Nord pentru introducerea grafiei latine, încît caracterul antinațional al acțiunii de atunci este mai mult decît evident. Ca atare, atît modificările din 1993 cît și cele stipulate prin Dicționarul publicat cu cîteva luni în urmă, cele mai multe la fel de neîntemeiate, aduc prejudicii serioase culturii române și cauzei românești, în general.
Prin urmare, schimbările impuse limbii române literare, care vizează uneori numai grafia, dar deseori și pronunția, în ultimii cincisprezece ani sînt în dezacord cu știința, produc disfuncții sociale și sînt nocive din punct de vedere național, încît datoria specialiștilor și, în general, a intelectualilor de bună credință este de a le combate și de a demonstra inoportunitatea lor.
