Limba Română, partea noastră de veșnicie

Ca să fim, ca să comunicăm cu semenii, cu lumea, cu lucrurile, fiecare dintre noi are nevoie de o limbă. Pentru mine, ea este limba nașterii mele. Prin ea comunic cu cerul.
Fiecare să-și spună rugăciunea în limba în care s-a născut, ne îndeamnă Sfânta Scriptură. Astfel ni se sugerează că Cel de Sus te înțelege mai lesne comunicând cu ajutorul cuvintelor și tăcerilor materne. Ea e sacră, afirma Alexei Mateevici, poetul de la Căinari: „Limba noastră îi aleasă,/ Să ridice slavă-n ceruri,/ Să ne spună-n hram și-acasă/ Veșnicele adevăruri”.
Creatorul a făcut omul după chipul și asemănarea Sa și – dintr-o mare generozitate – i-a dăruit acestuia Cuvântul, Cel Care este începuturile a toate.
Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru și Tatăl ceresc ar fi păstrat Cuvântul doar pentru sine, cum oare s-ar fi înțeles oamenii, cum și-ar fi cunoscut gândurile sau și-ar fi transmis unul altuia dorurile, bucuriile, durerile? Lipsit de Cuvânt, prin ce s-ar fi deosebit acesta de animale și păsări?! Cum și-ar fi scris cărțile, cum și-ar fi orânduit discursurile, cum și-ar fi perpetuat descoperirile?!
Ar fi emis și el aceleași sunete onomatopeice, adresându-se unul altuia cu: cip-cirip!, pit-palac!, chiț-chiț!, oac-oac!, mââr-mâr!, ham-ham!, miau!, mu-uu!, be-he-he!
Omul ar fi zbierat, mugit, nechezat, mârâit, scheunat, urlat etc. la semenii săi ca să se facă înțeles.
Iată însă că pământenii au la îndemână această mare minune din cuvintele dintâi, care au făcut cerurile și pământul și tot ce le populează și le fac fără de seamăn în Univers.
Prin cuvânt Dumnezeu l-a făcut pe om egal cu Sine.
Limba stă la fundamentul unei culturi, așa cum credința stă la fundamentul unui sanctuar.
Pe ea se clădesc valorile unui neam. Limba este întâia caracteristică a unui popor. Sufletul lui. Limba este poporul. Poporul este limba. Limba e locul unde un vorbitor reprezintă toți vorbitorii. Totalitatea vorbitorilor trăiește, se regăsește, la rândul său, într-un singur vorbitor.
Nu există Patrie în afara limbii. Nici țară. Nici stat. Nici independență. Nici libertate. Nici popor. Nu există cultură, civilizație, istorie, literatură, știință fără limbă.
Cuvintele unei limbi aruncă punți între oamenii care au fost și îi fac să comunice, să se înțeleagă, să conlucreze. Lumea cuvintelor e una care trăiește cu noi.
Noi suntem rostitorii ei, cu sentimentul că ea ne rostește, ne dă un rost pe acest pământ.
Limba e duminica noastră. Și rana noastră.
Limba e duminica noastră. Și rana noastră. Din păcate, în acest colț de Europă, scriitorii, lingviștii, savanții, intelectualii sunt puși în situația de a demonstra zilnic adevăruri evidente. Că 2×2=4, că albul nu e negru, că noi, chiar și în această perioadă a globalizării, mai avem nevoie de limbă, că alfabetul latin este cel mai potrivit pentru un popor de proveniență latină, că numele corect al limbii noastre este doar unul.
Dar, la ora actuală, limba vorbită de basarabeni are cele mai multe denumiri din lume. I se zice: limbă de stat, limbă oficială, limbă națională, limbă maternă, limbă moldavă, limbă strămoșească, limbă natală, limbă de instruire, limba noastră, limba lui Eminescu, limba lui Vieru, limba clasicilor, limba părinților, limba Moldovei…
Și asta numai ca să nu i se spună pe nume.
Iar numele ei este unul: Limba Română.
În această parte a lumii numită Basarabia, limba a avut cel mai mult de pătimit. Ea a fost, odată cu vorbitorii ei, trasă pe roată, a căzut rănită pe câmpurile de luptă, a fost prizonieră în temnițele de la Edicule și Lubianka, a fost deportată în Siberii și Kazahstanuri, a fost pusă la zid, a fost bătută în cuie pe răstignirile veacurilor…
Dar a înviat de fiecare dată ca Iisus. Și nu ne-a părăsit.
Faptul că e cu noi, că ne aparține, e meritul ei și mai puțin al nostru.
Oficializarea limbii române în Basarabia a însemnat, de facto, primul pas către independența statală. Aș îndrăzni să cred că prăbușirea Imperiului de la Răsărit vine de la suprimarea limbilor celor aproape 200 de popoare câte fuseseră atestate în 1920, limbi din care, în 1989, mai rămăseseră doar 86.
Una dintre ele era și limba vorbită de basarabeni.
Ea se salvase, salvându-ne.
Iar o vorbă veche zice: fă-ți cruce cu limba în gură și diavolul va dispărea. Noi ne-am făcut cruce cu Limba Română și diavolul care a avut aici mai multe nume a dat înapoi.
Limba este un atribut al statalității. Ca și imnul. Ca și drapelul. Ca și stema.
Ea trebuie cinstită de cei pe care i-a ales pentru a-i însemna cu mirul ei pe acest pământ.
Ea ne aparține, cu sentimentul că și noi îi aparținem.
Noi o vorbim cu impresia că și ea ne vorbește. O limbă va renaște mereu prin vorbitorii ei.
Să avem încredere în Limba Română, așa cum a avut ea încredere în noi, să fim cu ea așa cum a fost și ea cu noi din veacul veacurilor, îmbărbătându-ne și ajutându-ne să fim.
Cel mai mare elogiu, un elogiu zilnic, pe care-l putem aduce limbii noastre este să o vorbim corect și să-i cucerim bogățiile.
A-ți iubi țara înseamnă a iubi limba ei.
A vorbi pocit limba țării înseamnă a-ți iubi pocit țara.
Să ne facem datoria de fii ai Limbii Române și să împlinim testamentul poetului Ienăchiță Văcărescu, cel care acum mai bine de două sute de ani ni s-a adresat cu multă încredere fiecăruia dintre noi: „Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și a patriei cinstire”.
(Nicolae Dabija, scriitor, sursa: Ziarul Lumina)