LIMBA NOASTRĂ

Voronin nu acceptă în ruptul capului sintagma „două state românești”. Recent, și-a reafirmat poziția. Mă rog, e problema lui. Înaintea unei discuții pe fondul chestiunii, pare a fi interesant (și elocvent) de urmărit drumul către imn național al Republicii Moldova al poeziei lui Mateevici „Limba noastră”, precum și „argumentările” ce au condus la detronarea seacă a vechiului „Deșteaptă-te, române!”, acceptat inițial și ca imn al celor de peste Prut. „Limba noastră-i limbă sfîntă / Limba vechilor cazanii / Care-o plîng și care-o cîntă / Pe la vatra lor țăranii…” E-un cîntec solemn, larg, generos și plin de căldură (autorul muzicii: Alexandru Cristea). De fapt, n-are „zvîcnire” de imn și nici nu proslăvește un neam, o țară, o națiune, ci atît: o limbă. Limba noastră. Aici e aici. Alexei Mateevici nu precizează, în cele 12 strofe, la care limbă anume se referă. Nici nu-i nevoie. „Doina dorurilor noastre” n-are cum fi altceva decît româna. Cei care s-au grăbit să așeze poezia preotului Mateevici pe post de imn au fost seduși de posibila sugestie din titlu – limba noastră, adică limba… „moldovenească”. Eroare! Iată ce afirma Mateevici în 1917 (chiar anul scrierii poemei „Limba noastră): „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”. După ce am publicat, la Chișinău, această deslușire provenită chiar de la autor (și inclusă în volumele de „Opere”) au sărit apărătorii „limbii moldovenești”: cică nu-s chiar vorbele lui Mateevici; le-ar fi introdus pe furiș, cu de la sine putere, alcătuitorul procesului verbal, la nu mai știu ce congres al învățătorilor. Probe? Nici una. Au trecut atîția ani și, iată, se vorbește tot în dodii și tot de pomană: cei care se declară români au primit statutul de… minoritate națională (precum găgăuzii!), iar așa zisa „limbă moldovenească” a fost blagoslovită cu statut oficial din motive evident politice. Cînd era discuția în toi, ziarul (răposat) „Dreptate” se grăbește să motiveze renunțarea la „Deșteaptă-te, române!” Opera în cauză, un lung poem polemic, îl are ca autor pe Dan Vasile Păunescu. Încă din primele strofe, vinovăția imnului este copios dovedită: „Cine vrajbă ne-a adus / Cine răul l-a impus / În unitatea noastră (!!) / Cu bulgari, cu găgăuzi / Cu ucraineni, cu ruși / Vinovat / este imnul de stat. Subtilul și năvalnicul poet Păunescu ot Bîc combate cu vehemență mai departe; „Imnul rugăciune / Deșteaptă-te, române / Este și rămîne / Focar de tensiune / Chemînd la luptă înarmată / Româna națiune / Prin violență-presiune / Barbar să-nfăptuiască / Povața strămoșească: / O Românie mare / În străvechi hotare”. Cam ăsta a fost nivelul „argumentării”. Nici în perioada celui mai agresiv proletcultism, biata poezie n-a fost atît de crunt, stupid și cretin insultată în însăși ființa ei cea adevărată! Coborîtă la asemenea nivel, orice discuție devine și inutilă, și penibilă. Degeaba i s-ar cînta lui Dan Vasile Păunescu „Deșteaptă-te, române!”, fiindcă se vede limpede, n-are cum… să se deștepte. Auziți-l cum se miră: „Cît vom striga în gura mare / În zi de lucru, / În zi de sărbătoare / În zori de zi / În miez de noapte / Deșteaptă-te, române / Din somnul cel de moarte?” L-am sfătuit atunci, îl sfătuim și-acum pe năvalnicul „poet” justițiar nici să strige, nici să încerce a se deștepta. Să rămînă, adică, taman cu cîtă minte, simțire și cultură are. Povara nefiind deloc prea grea, să și-o poarte cu deplină suficiență pe aleea troglodiților istoriei. Amin. Au dreptul moldovenii de peste Prut, ca stat deplin recunoscut, să-și aleagă ce imn poftesc. Dar să nu-i atribuie lui Mateevici intenții pe care niciodată nu le-a avut. Frumoasa poezie „Limba noastră” a fost, este și va rămîne un adevărat imn. Închinat limbii române.