„Limba noastră cea română”, sărbătoarea și „durerea de inimă” a românilor din teritoriul detrunchiat de țară

Și în toamna acestui an (pentru a XVII-a oară) românii nord-bucovineni s-au întrunit în sala Palatului Tineretului din Cernăuți la marea sărbătoare „Limba noastră cea română”, o sărbătoare și totodată „o durere de inimă” a românilor din teritoriul detrunchiat de țară, în care-și zămislesc idealurile „la umbra marelui Ștefan, sub steaua călăuzitoare a lui Mihai Eminescu”. Organizată sub egida Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți (poate nu întâmplător în ziua de 10 septembrie, când, cu 87 de ani în urmă, prin semnarea Tratatului de pace de la Saint-Germain en Laye, Austria renunța la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României) manifestarea a constituit un prilej pentru sintetizarea problemelor cu care se confruntă românii nord-bucovineni. Probleme pe care liderii comunității românești din regiunea Cernăuți le au ca datorie rostită cu limbă de moarte de „patriarhul” de la Cernauca, bătrânul Doxache Hurmuzachi, care își îndemna (încă acum 150 de ani) compatrioții să nu uite „trei îndatoriri mari și sfinte” pentru care vor trebui să răspundă „înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a urmașilor”: „patria, limba și biserica”. „Apelul” prezidiului Societății „Mihai Eminescu”, adresat pentru „unitatea sufletească și culturală a românilor din toate provinciile înstrăinate”, este însă revelator pentru starea comunității românești din Ucraina: „Doi dușmani primejdioși avem în fața noastră, răutatea și prostia omenească, scria Eminescu cu privire la natura românului înclinată spre dezbinare…Adevărul ce ne călăuzește acum e că singura noastră forță care ne poate salva și ține în viitor este cea provenită prin unire”. Dar pentru că vicepreședintele societății, scriitorul Dumitru Covalciuc, a fost și de data aceasta cel care a avut tăria să spună lucrurilor pe nume am găsit de cuviință că e bine să reproduc câteva fragmente din discursul său:
– „Există două cucoane, invidia și discordia, care ne încurcă să muncim”
„Facem un mic bilanț unde spunem ce-am reușit și ce n-am reușit să facem pentru salvarea și păstrarea limbii noastre…Dacă ne-am uita bine, mișcarea noastră național-culturală seamănă cu un fenomen al naturii care se numește flux și reflux. Când suntem pe valurile unor emoții vrem totul, vrem universitate românească, vrem grupe românești, vrem monumentul lui Ștefan cel Mare, vrem trupă românească, vrem bibliotecă, filarmonică, dar pe urmă nu mai vrem nimic. Trece un an și ce-am vorbit an aici, nimic nu s-a făcut întru ceea ce-am dori noi astăzi. Vinovați, în parte, suntem numai noi. Numărul nostru s-a împuținat, lumea e dusă peste hotare, tineretul lipsește, noi suntem de-o anumită vârstă, nu mai reușim să le facem pe toate. Dar există două cucoane, invidia și discordia, care ne încurcă să muncim”.
– „Cred că la Cernauca nu se va mai pomeni de numele lui Hurmuzachi”
„Pe parcursul anului s-au înregistrat foarte multe fenomene negative numai din cauza noastră. Era o inițiativă foarte frumoasă la Cernauca datorită unui primar pe care-l chema Gh. Bota, de a deschide, în sfârșit, acel complex muzeal Hurmuzachi. Atâta a fost omul acela la Cernăuți, la Rădăuți și la București și n-a găsit limbă comună; îi trebuiau niște ajutoare financiare și omul ne-ar fi lăsat ceva trainic și durabil. Nu mai e primar, s-a schimbat conducerea, cred că la Cernauca nu se va mai pomeni de numele lui Hurmuzachi”.
– „Nu ni-e rușine nouă că urzicile răzbat prin piatră pe mormântul lui Aron Pumnul?”
„De mai multe ori am făcut alarmă la Academia Română, sunt 8-9 academicieni aici, câteva monumente funerare sunt într-o stare bună, câteva se duc. Se duc, noi nu avem putere să le reparăm pe toate. Anul trecut, când a fost președintele Academiei Române la Cernăuți cu o coroană de flori pentru Dimitrie Onciul, fostul președinte al Academiei, probabil neștiind unde este mormântul, s-a dus cu coroana înapoi la Suceava…Eu cred că noi vom mai scrie încă o dată Academiei Române în legătură cu faptul că se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Ion Gh. Sbiera, care a fost unul dintre ctitorii acestei Academii, vom face niște manifestări aici, poate va veni cineva să vadă în ce stare se află și mormântul lui Dimitrie Dan, un alt membru al Academiei. Cred că trebuie să ne-apucăm toți de lucru, dar nu așa cum s-a-ntâmplat anul ăsta cu cimitirul…De la Vatra Dornei au venit niște bani de la Filiala , s-au făcut două clăci în cimitir și-a venit un singur om, Mitruță Mintencu, de la , mai mult nimeni, chiar chemat nominal sau prin anunțuri. Nu avem nevoie de urzici, nu avem nevoie de monumente, nu avem nevoie de inscripții românești! Rușine să ne fie la toți! Mergeți în cimitir și vedeți cum se suprapun iarăși mormintele altora peste mormintele noastre…Mergeți lângă Zaharia Voronca, arboroseanul nostru, și vedeți trei în rând, îndată și pe Aron Pumnul și oare nu ni-e rușine nouă că urzicile răzbat prin piatră pe mormântul lui Aron Pumnul? Nu are cine să-și suflice mânicile pentru mormântul profesorului lui Eminescu? Rușine să ne fie că nu găsim o dată două ore să facem ceva!”.
– „De ce de câțiva ani preoții nu mai sunt prezenți la nici o acțiune național-culturală?”
„Este dureros că noi nu vrem aproape nimic. Știți dvs. că atunci când voiam noi să ridicăm monumentul lui Eminescu în parcul Arboroasa, vizavi de catedrală, conducătorii bisericii, mai ales ierarhul, s-au supărat foc și-au spus că nu are ce căuta monumentul unui laic vizavi de-o institiție de cult ortodoxă; plus că este mare vibrația produsă de circulația mijloacelor de transport și că monumentul nu va fi durabil. Bine, s-a ridicat monumentul primului mitropolit al Bucovinei, Eugenie Hacman, chiar în curtea catedralei, un fapt salutabil, dar dacă Hacman a construit o biserică (a-nceput s-o construiască la 18 44) și a pus o inscripție românească, nu s-a putut pune, odată cu inaugurarea monumentului, și această inscripție? Eu cred că toate societățile românești ar trebui să trimită câte-un reprezentant la prea cinstitul Onufrie să ia decizia să pună la loc ceea ce s-a dat jos din porunca sfinției sale; totodată să vedem oameni buni de ce de câțiva ani preoții nu mai sunt prezenți la nici o acțiune național-culturală; astăzi, dac-ați observat, nici n-a avut cine da binecuvântarea, alți ani invitam preoți de la Suceava, dar cred că nu e frumos, având 116 parohii românești, să nu se găsească un preot să vină să fie alături de noi”.
– „Să nu ne temem de limba română”
„Problema școlară e foarte dureroasă, a început să scadă numărul de școli și de clase, iar vina nu e numai a noastră, nu e vina autorităților, a scăzut oameni buni natalitatea, clasele sunt mici, tineretul e peste hotare, maternitățile pustiesc și totuși facem noi eforturi cum le facem. Salariile sunt mici, profesorii, din cauză că trebuie să se ocupe și de agricultură, uneori și de comerț, au pierdut din prestanța lor, nu mai sunt profesorii aceia de cândva, care aveau o singură grijă, să predea lecții calitative. Pe de altă parte, ne îngrijorează că la toate adunările, la toate seminarele, la întrunirile metodice se vorbește un singur lucru: calitatea predării limbii ucrainene. Oare noi un singur obiect avem în școli, nu vorbim cum se va preda istoria sau geografia, oare există un așa mare pericol pentru limba ucraineană că de fiecare dată subliniem numai importanța ei?! Ați văzut, copiii noștri și-au însușit-o, a fost o perioadă de tranziție, pot învăța, pot scrie, pot răzbate în viață…Eu știu un singur lucru citind presa românească până la ’40, că autoritățile românești se temeau numai că bolșevicii erau la Nistru. Și n-au venit până la urmă? Așa că, să nu ne temem de limba română, de români, pentru că asta este viața…”.
– „Oare în grădina publică, unde se vorbește de o alee a clasicilor, n-am găsi loc și pentru câțiva români?”
„Ce-ar trebui noi să facem în perspectivă? Se împlinesc îndată 600 de ani de la prima atestare documentară a Cernăuților. Oare Alexandru cel Bun n-ar merita un bust în fața primăriei? Nu un monument mare, un bust cu o inscripție în două limbi ar fi un lucru minunat…De ce oare acel primar al Cernăuților care a salvat 60.000 de evrei de la deportare, Traian Popovici, să nu aibă o stradă în Cernăuți? Mă gândesc că cei mai mari bucovineni, fie ei și de origine română, ar trebui să fie cumva menționați. O stradă ar trebui să poarte numele lui Dimitrie Onciul, unul dintre cei mai mari folcloriști, Adrian Fochi, n-ar merita și el să aibă o stradă? Oare în grădina publică, în parc, unde se vorbește de o alee a clasicilor, n-am găsi loc și pentru câțiva români? Sunt lucruri multe de făcut și hai ca la anul, când venim, să spunem ce-am reușit să facem pentru că nu se mai poate să dăm din mâini a lehamite și să nu facem aproape nimic. Sigur că viața nu este ușoară, ne zbatem, nu suntem toți la un loc cu familiile, familiile sunt împrăștiate, dar să nu uităm că suntem români. Și, oameni buni, dacă noi nu mai putem deschide școli și clase românești, c-așa e timpul și-așa e vrerea unor părinți, hai să facem altceva: acolo unde există o masă de elevi români să se predea obligatoriu și limba română; ar fi normal ca acești copii, care vin într-o școală ucraineană și formează o clasă, să nu fie rupți de limba mamei…”.
– „Ne lipsește educația sentimentului național, a demnității și a mândriei naționale”
„Ne mai lipsește nouă educația sentimentului național, a demnității și a mândriei naționale. Ați văzut cum suntem noi? Stăm de vorbă 30 de oameni, toți români, se apropie un rus și noi toți trecem la limba rusă…ca să nu-l . El ne-a , ne-a dus părinții în Siberia, și noi nu ne-am obișnuit…Și anul ăsta se împlinesc 65 de ani de la marea dramă a Bucovinei, 65 de ani de la masacrele de la Lunca și Fântîna Albă, de la deportările masive…Cred că la Cernăuți mulți ați participat la manifestările organizate cu acest prilej de noastră cernăuțeană. Mă bucură în mod deosebit faptul că sunt lideri ai unor societăți foarte harnici, care au reușit și anul acesta să însemneze niște locuri în acest oraș cu chipurile unor oameni de suflet. M-a bucurat că a apărut pe o casă chipul lui Viorica Ursuleac, a lui Mihai Jar, credem că ar fi timpul să mai înveșnicim un loc eminescian pe strada Universității, pe casa nr. 34, să se pună o placă unde a fost pentru ultima dată Mihai Eminescu la sora lui Aglaia, ar trebui schimbată placa de pe strada Franko și pusă o inscripție în două limbi pentru că Eminescu nu este clasic a două popoare, a două literaturi…”.
„Este mult de lucru…Dacă vom fi uniți le vom birui pe toate”.