LIGHENE DE PRINS RUȘI

Președintele moldovean Voronin și-a publicat o carte – un fel de „Mein Kampf” în care-și înfățișează simpatiile, idiosincraziile, iluziile, umorile ș.a.m.d. Într-un context bizar, doi mari scriitori basarabeni, amândoi membri ai Academici Române, sunt zugrăviți ca marea pacoste a poporației de peste Prut, un soi de Bin Laden ai spiritualității basarabene, împotriva cărora trebuie luptat cu orice armă, pe orice vreme și-n fiece clipită. Este vorba de Grigore Vieru și Mihai Cimpoi. Limbajul grobian al președintelui moldav nu se deosebește prea mult de stucheala Becali-Vadim și cred că nicăieri în lume nu poate fi aflat un președinte de țară care să-și hulească pe față și-n asemenea hal intelectualitatea reprezentativă! Cu minim efort, antipatia prezidențiala, ajunsă în pragul urii viscerale, putea fi măcar exprimată domolit, daca nu chiar cu totul ascunsă sub preș. Citind și recitind (cum să-ți crezi ochilor?) oribilul pasaj, mi-am reamintit cu emoție una dintre primele întâlniri cu „dușmanii poporului” Cimpoi și Vieru, într-o emisiune în direct a Televiziunii de la Chișinău. Era în 1988 și toate se aflau (încă) la locul lor: măreața Uniune stăpânea Basarabia și clanul Ceaușescu, România. La noi, programul TV începea la ora 20 („astăzi, tov. N.C. a…” ori „în prezența tov. N.C., astăzi s-a…”) și se încheia fix după două ceasuri. Pentru generația tânără de astăzi, greu de înțeles și chiar greu de acceptat ca realitate cândva posibilă. La Chișinău, perestroika gorbaciovistă dezghețase binișor audiovizualul, așa că oaspeții din România s-au trezit, în platou, total nedumeriți. Întreb gazdele cam ce trebuie să spun la microfon. „Ce credeți Dvs. de cuviință” – mi se răspunde. „Cât timp mi se acordă?” „Cât o să considerați că aveți nevoie”. Dar emisiunea, cât durează? „Până s-o termina”. Ni se păreau vorbe de pe altă lume! Iar telespectatorii puteau interveni direct, telefonic – altă imposibilitate la RTV. Profitând de întoarcerea camerelor către un grup folcloric, prezentatorul (V. Frumusachi) îmi șoptește: „A venit, prin telefon, o întrebare pentru Dumneavoastră”. Foarte bine – îi răspund – dă-i drumul. „Da – se codește Valeriu – numai că telefonul e… de la Iași”. Și ce dacă? – ați întreba acum. Atunci însă, era de-a dreptul grav: să răspunzi în direct, de la Chișinău, unei întrebări venite de la Iași, ce dovadă mai elocventă că telespectatorii din județele estice ale României urmăreau cu totul alte emisiuni decât acelea închinate „eroului între eroi?” Intervenea și sugestia unei alte polarizări a intereselor telespectatorului: natura având oroare de vid, golul de informații se cuvenea umplut în conformitate cu legile firii. Iar moldoveanul de la Huși, Galați, Vaslui, Iași, în loc să se culce odată cu găinile și să aștepte cu încredere „bucuria” celor două ore copiate la indigo a doua zi („în prezența tov. N.C., astăzi s-a…”) îndrăznea să urmărească televiziunea „rusă” de peste Prut? Lipsă de patriotism, de orientare politică și de „nețărmurită dragoste” pentru marele cârmaci. Intervine Vieru, apoi Cimpoi, susținând să se răspundă ieșeanului imprudent. Ceea ce prezentatorul face, adăugând un supliment de informații: numele familiei ieșene, numărul de telefon. Adică, i-a făcut bucuria până la capăt, oferindu-le băieților cu ochi albaștri ce să raporteze. Care „băieți” abandonaseră și ei, de mult, emisiunile TVR, având acasă, „lighene de prins ruși” pentru uzul familiei, ba chiar mulți se aflau, cu sufletul, alături de românii basarabeni – numai că slujba-i slujbă, drujba-i drujbă. N-aș spune că n-am traversat un moment dificil încercând să rotunjesc un răspuns care să nu deranjeze nici gazdele (la rândul lor atent urmărite de urechile statale moldave), nici familia ieșeană ce-a telefonat cu bună credință, dar și cu intenția ascunsă de a verifica dacă această jucărie cu democrația la televiziune chiar funcționează. „Iaca, bădie, zâmbește Vieru, aista-i cel dintâi Tele-most Chișinău-Iași”. („Tele-most” – un foarte cunoscut fost serial TV sovietic, în cadrul-căruia dialogau în direct reprezentanți ai unor mari orașe din diferite țări.) Poate-s întâmplări mărunte si fără prea mare semnificație. Poate, nu. Istoria se nutrește și din astfel de amănunțimi.