LICHTENBERG – DEALUL EDRII. Colonia germană din Dealul Edrii, Lichtenberg, a fost fondată în anul 1835, din coloniștii germani: Landauer și Stingl din Audechen, Fox sau Fuchs din Aussergefild, Prosser din Budaschitz, Kuffner din Forest, Baumgartner din Gruenberger, Rankel sau Rankl din Kaltenbrunn, Turner din Kundratitz, Rach și Scheinost din Langendorf, Grundner din Mühlspreng, Landauer din Pawinow (Landauer), Pirmayer din Rehberg, Pfeifer din Roisko, Bernhauser din Rothsaifen, Hackl din Forest, Winkelbauer, Pscheidl și Wimmer din Schlösselwald, Maurer din Seewiesen, Gebert, Dnad și Schmidt din Stadln și Schaller din Watetitz.
În 1890, satul avea 450 locuitori, primar fiind Martin Pfeifer, iar învățător – Carol Droste.
LIPOVENI. În Lipoveni, lângă Mitocu-Dragomirnei, „o biserică urâtă, umflată, copleșită de turnuri groase, care parcă stau să plutească, biserica albă însă, în loc să fie tărcată ca o Lipovancă grăsulie ce este, se ridică în mijlocul căsuțelor. Devale, o altă biserică, din vremurile când au venit, după 1775, acești oaspeți, are cuviință de vechime, cu păreții ei rău întruchipați și coperișurile moldovenești de șindrilă neagră. Casele sunt după datina românească; destul de mari, zidite binișor, dar curțile murdare și mai mult goale de acareturi. Meșteșugul gospodinei, pe care o vedem la ferești, în cerdace, cu fața rotundă, întipărită de o mare răbdare și supunere blândă, se vădește mai mult văpsind cu roș, cu verde, cu albastru, mai puțin cu alte culori ce nu bat la ochi atâta, păreții, marginile fereștilor, stâlpii cerdacelor. Nu e nici un desemn, nici o născocire a minții, nici un gust, ci numai culoare pusă cu nemiluita ca să strălucească. Perne roșii, groase, sunt scoase la aerisire și la priveală. Bărbații cu ochi albaștri, părul buhos și barba lungă, care, după vechea lor datină „rusească veche”, a crucii cu trei ramuri pe cotor, nu se taie niciodată, cu cămășile lor roșii înfoiate, pantaloni spălăciți, înfundați în cizme negre lungi; femeile legate la cap cu testemele pestrițe, rumene în obraji și albe pe fața plină, pașnică, adormită, cu polcuță și fuste numai roșii, albastre, verzi, cu cizme mari supt rochia înfoiată; toți se împacă de minune cu asemenea case și asemenea biserică. Aici e lăcașul liniștei pestrițe și rotofeie, unde nu se bea rachiu, nici vin, decât la gâlcevile cele mari, cu bătaie, ale clipei dracului; aici e sălașul harnic unde se vorbește puțin, unde se lucrează răbdător la livada pomilor și la ogorul țarinii… Vecinii de altă limbă se ajută cu dânșii și nimeni n-are a se plânge împotriva lor”[1].
[1]NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, București 1905, p. 23