Lică

Veste din Israel: a murit Lică Bluthal. Cine-l mai știe la Iași? Poate cei din generația mea și-l amintesc cât de cât: este cel care, împreună cu inginerul Harry Marcovici, izbutise să reînvie, prin anii ʹ50-ʹ60, spectacolele ieșene de revistă. Amândoi scriau texte puse în scenă la Teatrul Evreiesc într-o vreme în care, programatic, teatrului de revistă urma să-i ia locul brigada artistică de agitație, iar țintele satirei nu putea trece mai sus de soacră-chelner-portar la bloc, respectându-se și procentajul obligatoriu 75% pozitiv, 25% negativ (!) În 1963 s-a desființat vechiul TES; estrada ieșeană i-o luase înainte, răposând mai cu grăbire. Și așa a rămas până acum, în pofida tentativelor ulterioare care n-au lipsit, dar nici că s-au ridicat la nivelul reprezentațiilor din primele decenii postbelice…
Lică a fost un personaj al boemei ieșene unanim simpatizat. Făcea acum cuplu, la Stația orășenească de amplificare, cu regele boemei, Valer Mitru, un împătimit într-ale gazetăriei de provincie practicată până dincolo de pragul ratării, cel care, neavând locuință, dormea pe podeaua Stației de amplificare învelit cu steaguri roșii și tricolore… Am aflat neașteptate urme ale lui Lică în fondul documentar cu indicativul „Institutul de Arte Matei Millo” (1949-1951) de la Arhivele Naționale. Pe băncile acestei școli superioare de teatru, muzică și arte plastice, despre care nu se știe mai nimic și n-o mai pomenește nimeni, au învățat meseria scenei actori de talia lui Octavian Cotescu (în acte, studentul încă figurează cu numele adevărat – Coteț), Tamara Buciuceanu, Tatiana Iekel, Valeriu Burlacu și atâția alții. Surprize după citirea cataloagelor din anii de studii: mulți dintre cei care s-au visat artiști au eșuat în posturi mărunte și deloc în calea aplauzelor – dar, tot în preajma teatrului. I-am găsit, târziu, recuziteri, regizori de culise, sufleori, tehnicieni de scenă, organizatori de spectacole…
În 1949, unul dintre cei doi reprezentanți ai studenților din Institutul de Teatru se numea Leiba Bluthal – adică, bine cunoscutul Lică Bluthal, devenit mai târziu organizator de spectacole la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, unde câțiva ani i-am fost director, și unul dintre marii manager-operatori de turism în Israel. Până mai ieri era un bine cunoscut colaborator al presei de limbă română din Tel Aviv (la ultima mea vizită în Țara Sfântă mi-a dedicat, în ziarul „Viața noastră”, un emoționant mega-poem omagial de 14 strofe!!)…
În anii ′49-′50, Lică participa, în calitate de reprezentant al studenților din tot Institutul, la ședințele Consiliului profesoral de la Conservator, unde combătea strașnic pe diferite teme, fie cu ghidușie în chestiunea moralității colegelor, fie cât se poate de serios când sublinia necesitatea imperioasă a înființării unei gazete de perete. Studenții erau reprezentați, alternativ, când de Tamara Buciuceanu, când de Lică: se pare că vocea le era ascultată și de opinia lor trebuia să se țină seamă… Nu era puțin lucru să fii reprezentantul studenților la un Institut de teatru – iată că Lică a fost! L-am găsit și pe lista studenților evidențiați, împreună cu Tatiana Iekel. La ce capitol credeți? La dicție!
Îmi amintesc cu drag de acești oameni pe care i-am cunoscut cândva, iar documentele din arhive arată prin ce vremuri au trecut. Orice început este greu, dar în anii aceia, după război și după marea secetă, dificultățile întrec închipuirea. Facultatea de Muzică n-avea barem un pian, darămite alte instrumente, la Catedra de „Grime și peruci” se lucra… cu materialul clientului, la cămin, studenții dormeau câte doi într-un pat (în situații fericite, trei în două paturi). Studenții n-au sală de lectură, n-au spații pentru ateliere, cantina semnalează Rectoratului că „nu se găsesc în comerțul socialist făină de grâu, orez, paste făinoase, brânză etc., etc.” și n-are cum alcătui un meniu cât de cât onorabil, iar Lică, ales al studenților, se implica în căutarea iluzoriilor rezolvări…
Am mai povestit pe ici-colo, poate chiar și-n această rubrică, despre șotiile pe care, foarte tineri fiind, le înșiram pe bandă rulantă, amintind mai ales despre farsa pe care le-am făcut-o celor doi trimițându-i aiurea să ia „Medalia Colectivizării Agriculturii” care tocmai se distribuia în cantități industriale. Valer Mitru și-a călcat pantalonii, Lică și-a pus cravată, iar noi, pitiți după coloanele din holul Palatul Culturii, ne prăpădeam de râs. Când și-a dat seama că-i păcăleală, lui Mitru, fire naivă și romanțioasă, i-au dat lacrimile. Lică, în schimb, s-a amuzat copios, onorând organizatorii cu o bere! Bluthal a făcut parte din stirpea rară a celor ce radiau veselie și bună dispoziție, leacuri atât de trebuincioase, mai ales acum, în posomorâta pandemie! A fost în stare să-și ia în glumă până și propria dispariție: „Ce s-a hotărât cu mine / În Cerescul Comitet / Cu tehnologia nouă / Voi afla pe internet.”
Să dăm căutare pe Google, cine știe…