„Suntem dornici de libertate. Suntem învățați să iubim libertatea încă din primii ani ai vieții. În desenele animate cu leul Simba, copiii învață Hakuna Matata, adică „Trăiește clipa”; Adolescenții sunt vrăjiți prin tot felul de reclame de ispita libertății. Deasupra fiecărui tânăr se vede, mare umbra unei statui a Libertății. „La ce ne-ar trebui Biserica? Să ne fie sufocate aspirațiile, dorințele, planurile?”, se întreabă tinerii. Și eu răspund: Biserica îți oferă o șansă, te ajută sa afli acele planuri, să ai acele aspirații pe care nu le vei regreta niciodată. „Și cu Trăiește clipa cum rămâne?
Muzica mi-a dat aripi să mă ridic din singurătate
Mergeam o dată prin parcul Herăstrău, trist și îngândurat că nimeni nu îmi era aproape în niște momente de tristețe. Am văzut la o terasă cum a început o melodie grecească, și toți de la mese au început să bată din palme, chiar și chelnerii mergeau parcă în ritm de dans. Am văzut cum muzica i-a unit pe oameni, cum i-a făcut parcă o singură inimă.
E una dintre cele mai puternice amintiri din viața mea. Atunci m-am îndrăgostit pur și simplu de muzica grecească. Și nu de muzica sirtaki, ci de ritmurile mai moderne pe care dansează zânele pe plajă când Radio-Vacanța e binevoitoare. Știu că, deși această muzică îmi place, poate vătăma mintea prin lecția de viață pe care o predă la nivel subconștient: că viața e numai plăcere, numai distracție. Nu are rost să intru în detalii. Voi mai pomeni încă o situație în care acest gen de muzică m-a vrăjit: mă aflam în capitala Macedoniei, și mi se făcuse groaznic de dor de soție și de copil (atunci aveam doar un copil). Ceilalți din grup mergeau să vadă locurile frumoase ale orașului, iar eu mă plimbam singur și îngândurat pe străzi. Simțeam că îmi plânge sufletul, chiar dacă ochii mei erau uscați. Și cum mergeam fără să văd pe unde merg, la un moment dat m-am simțit Ulysse trecând printre sirene: de la o terasă se auzea o muzică, care mi-a vrăjit inima. Mi-a alungat amărăciunea, m-a făcut să îmi dau seama că trebuie să fiu fericit că țin atât de mult la Claudia și la Codrin, mi-a dat aripi să mă ridic din singurătatea care încercă să îmi năruiască sufletul.
Viața mea în Hristos nu trebuie să fie o viață crispată, fățarnică…
Muzica asta are un efect reconfortant asupra mea. Când, rareori, mergând pe stradă sau prin parc, sau când dau vecinii petrecere, mi se întâmplă să o ascult, îmi aduc aminte de starea de bucurie care m-a cuprins și în Herăstrău, și în Macedonia. E chiar o melodie de succes, Elefteria (adică Libertate), pe care atunci când o ascult îmi doresc să fiu liber.
Ce legătură există între libertatea pe care o propun diferite genuri de muzică sau de curente de tineret și libertatea pe care o propovăduiește Hristos? Nici una. Și totuși de ce îmi place melodia Elefteria? Auzind-o, mă gândesc de fiecare dată că viața mea în Hristos nu trebuie să fie o viață crispată, o viață fățarnică, o viață forțată. Hristos ne cheamă să fim noi înșine. Ne cheamă să ne luptăm cu păcatele, cu minciuna, cu răutatea. Ne cheamă să ne luptăm chiar și cu modul de viață propovăduit de Elefteria. Numai că, fiind o mulțime de creștini crispați, de creștini care nu poartă crucea cu fruntea sus, ci cu o falsă pocăință, această muzică îmi aduce mereu aminte că legătura mea cu frații în Hristos trebuie să fie mai puternică decât a oamenilor pe care i-am văzut aplaudând la terasa din parc. Că trebuie să fie mai puternică decât a arabilor care ascultă Salam Aleicum, și cărora pofta femeilor le zvâcnește în sânge. Decât a tinerilor care se agită la fiecare concert rock sau house.
(Extras din cartea „Tinerii și sexualitatea”, de Danion Vasile)
