Libertatea omului nu-i anarhica, ci înseamnă demnitate. Ea nu înseamnă pentru acesta capabilitatea de a dispune arbitrar de viață, al cărei proprietar deplin nu este el, ci înseamnă a dispune rațio¬nal de aptitudinile cu care este înzestrat pentru susținerea vieții. Apoi, viața nu este un dar oarecare, dat la întâmplare și a cărui primire sau refuzare ar sta la dispoziția omului. După învățătura creștină, de darul vieții e legată mântuirea. Primirea vieții nu-i lăsată la discreția omului, ci trăirea ei este obligația sfântă pentru cel căruia i se dă. Iar dacă refuzul acestui dar, adică renunțarea la viață prin acte samavolnice, poate însemna ofensarea lui Dumnezeu, Creatorul său, mai înseamnă și că omul, atât de limitat în puterile sale, se semețește a corecta planul și intențiile divine.
Sinuciderea este păcat greu. Căci dacă alte păcate lasă totuși posibi¬litatea căinței și pocăinței, sinuciderea desființează pentru totdeauna o astfel de posibilitate. Sinucigașul se aruncă în suferințe veșnice. Biserica îl socotește pe sinucigaș închinat pieirii veșnice și-l lipsește de rugăciu¬nile sale. Canoanele bisericești sunt necruțătoare în privința aceasta. În practică însă, severitatea se mai îndulcește, când se constată că sinuci¬gașul, în clipa săvârșirii actului său funest, n-a fost responsabil din punct de vedere mintal. (Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi)



