Libertatea… în pușcărie!

Ieri a fost ziua lui Eminescu. Casa de Cultură din Copou, în colaborare cu alte instituții ieșene, a organizat manifestări omagiale decente și consistente, prilej cu care mi-am amintit că, în 1977, când a fost lansată la Iași Colecția „Eminesciana”, apăruse cartea lui Alain Guillermou „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”; urma să se lanseze tot în preajma unui 15 ianuarie. Cu greu s-a aprobat invitarea autorului la lansare, dar, în cele din urmă, s-a izbutit. Încă în mașina cu care-l aduceam de la gară, franțuzul a înhățat opul de 600 de pagini și a început să caute un anume capitol. M-am făcut mic-mititel: știam că nu-l va găsi. Toate argumentele și stăruințele editorilor n-au izbutit să înduplece Cenzura și din carte lipsea „Doina”. Văzând asta, Guillermou a cerut să fie dus înapoi la gară: se va întoarce în Franța. Noroc că, în noaptea aceea, nu mai pleca nici un tren către București! A doua zi a telefonat la Ambasadă și a solicitat un protest oficial. Mai deprinși cu politicalele din Estul sălbatic, diplomații francezi… i-au scuzat cumva pe cenzorii români, amintindu-i profesorului parizian, între altele, că se află la doar 16 kilometri de marea Uniune. Sfătuindu-l, adică, să ia lucrurile așa cum sunt, nefiind oportună o poziționare prea vehementă într-o perioadă în care relațiile noastre cu rușii erau în continuă deteriorare și vecinii vigilenți de la răsărit căutau mereu pricini să-și manifeste îngrijorarea față de „derapajele ideologice” în chestiunile etnice. Guillermou a rămas la lansare, dar, desigur, profund afectat de cele întâmplate. Peste ani, în cartea Magdei și a lui Petru Ursache intitulată chiar „Doina” (Ed. „Timpul”, 2000) putea fi citită o observație pe cât de paradoxală, pe atât de adevărată: „Numai la Aiud, în pușcărie, «Doina» se recita și se cânta în libertate deplină”, dovedindu-se încă o dată că, într-o realitate cu valorile dramatic inversate, „în închisoare poți fi mai liber decât în libertate!”
*
File uitate (din cartea lui Rudolf Suțu „Iașii de odinioară” – 1923): Eminescu frecventa, alături de Iacob Negruzzi, Gh. Panu, Caragiale, localul lui Berl Finkelstein de pe strada Lăpușneanu. „De câte ori nu se așeza într-un colț al unei odăi singuratice, scriind cu creionul pe fâșii de hârtie înguste aduse de la tipografie, pe care le avea gata tăiate în buzunar – și apoi le arunca pe sub masă când nu-i plăcea ce a scris! Și de câte ori băiatul de serviciu nu a măturat, diminețile, foile de hârtie aruncate de Eminescu, azvârlindu-le afară!” Acele „hârtii înguste”, supranumite ștraifuri, provenite din tăierea marginilor topului de hârtie, au reprezentat până târziu, inclusiv la gazetarii din generația mea, „hârtia concept” înlocuită azi de laptopuri, stick-uri, agende electronice și telefoane mobile. Închipuiți-vă ce aduna cu mătura „băiatul de serviciu”, ce valoare ar avea acum acele ștraifuri pentru identificarea variantelor și, poate, chiar pentru ivirea unor strofe neștiute!
*
Puțini știu că, în urmă cu nouă decenii, l-a atacat dur pe Eminescu proaspătul entuziasmat de roadele revoluției din octombrie Panait Istrati. În „Adevărul literar”, părintele Kirei Kiralina îl acuză pe poetul românilor că… nu pricepe rosturile lumii acesteia, ignoră virtuțile internaționalismului proletar, greșind grav față de istoria națională și față de întreaga istorie a umanității: „Omenirea va fi condusă cu dreptate în viitor de oameni inteligenți și generoși, oricare le-ar fi obârșia, așa cum vedem că se produc lucrurile în Rusia de astăzi”. Eminescu s-ar cantona într-un naționalism îngust, limitat și xenofob (apropo: etimologic vorbind, xenofobie se traduce prin frică de străini, nu ură față de străini: în greacă, phobos înseamnă frică). Că, până la urmă, Panait Istrati s-a dumirit cum e cu raiul bolșevic, se știe. Atacul împotriva lui Eminescu nu pare însă a-l fi regretat, câtă vreme îl republică în volumul „Mustul care fierbe” (1928).
*
Octavian Goga despre detractorii lui Eminescu: „De câte ori se ivesc astfel de insecte antipatice ce vor să-și țese pânza otrăvită, noi luăm măturoiul și-i măturăm.” Cum se vede, reacțiile literaților, în epoca lui Goga, erau dure, violente, neiertătoare. Vremurile s-au mai schimbat.